Frumoasa mea

Un rod al tinereții,

Născut în frig și noapte,

Avea să își simtă moartea vieții

Prin frica spusă-n șoapte.

Și iarna tot mai rea era,

Ființa ce îmi dăduse suflet,

Să părăsească, se gândea,

Doi obrăjori, uitați de lume.

Divinitățile nu au vrut

Să lase un boboc să piară,

Iar prin minune-ai apărut,

Oh, tu, iubită mamă.

La brațul tău cel liniștit,

Cu ochii mici ca mugurii,

Un om mic îndrăgostit

Va face față negurii.

Și mă iubeai necontenit,

Și nu eram a ta,

Dar sufletul și inima,

Doar asta îți spuneau.

E bine, e caldă,

Fărâmă de țărână,

În tot ce înseamnă mamă scaldă

Suflul trăirii strâns-n mână.

Ești om, ești oase,

Ești sânge, ești doamnă.

Ești suflet ce coase

Din stele versul „mamă”.

Poem matern

Pământul nu dă înapoi ceea ce a luat,

iar cerul nu iartă vorbele amare. 

Unii nu și-au cunoscut mama niciodată,

unii nu se satură de mama lor o întreagă efemeritate,

unii îmbrățișează pământul,

unii ascultă piese de dor, cu gândul plecat tardiv spre ea…

Cunoaște-ți trăirea cât mama ta este aici,

lasă-ți mama să-ți fie linie de plutire și punct de sprijin – 

Îmbrățișează-ți mama din belșug. 

De a-mi pierde mama mi-e atât de frică…

Să nu mi se rupă venele, inima;

să nu sec marea de lacrimi,

să nu se stingă lumina. 

Mi-am luat rămas bun de multe ori, 

dar de la tine nu-mi pot lua niciodată. 

Dacă te înalți către iubire, aripile tale vor arde.

Glasul tău îmi repeta, dar mamă, 

La ce folos aripile dacă nu pot zbura pentru a iubi?

Dar mamă, ești un înger

cu aripi roz și rochie divină 

cu părul blond și ochii verzi

și mâini firave de regină. 

Fie ca lumina din tine să nu se stingă niciodată,

iar flăcările zâmbetului tău să ardă peste tărâmuri.

Fie ca marea de lacrimi să fie zbuciumată la bucurie,

iar valurile scurse pe obraji să fie doar amintiri de-o vară. 

Fie ca venele să conducă sângele spre doctrina iubirii,

iar inima să-ți pompeze sclipiri de veșnicii spre anii ce se scurg inevitabil.

Eroina mea nu poartă pelerină și nici nu are super-puteri,

îmi spune doar fetița mea.

Mamă – am vărsat o lacrimă în mare;

voi înceta să te iubesc în ziua in care o vei găsi.

Ființă sfântă

Tu,

Urmașă divină a Evei,

I-ai lăsat să-și facă cuib în pântecul tău

Și din mintea-ți să-și facă sanctuar.

I-ai mângâiat cu a ta mână tandră

Și le-ai șters de pe obraz lacrimile.

Tu,

Urmașă divină a lui Lilith

I-ai primit și i-ai alinat în inima ta, cămin.

Și i-ai lăsat să o sfârtece la final.

Cu buzele tale, hrană sfântă, i-ai hrănit.

Au profitat și le-au luat de tot.

Tu, 

Urmașă divină a Afroditei,

I-ai scăldat în fericire cu frumusețea ta,

Și ți-au luat zâmbetul, l-au agățat pe post de Soare

Și ți-au luat ochii, să facă din ei cer și mare

Și ți-au luat părul, să crească din el flori

Și ți-au luat coastele, să dea din ele viață

Și totuși, azi, ființă sfântă, 

Te numesc simplă femeie.

Mama

Un fir de vreme înălbit

Se deapănă alene,

Iar de sub gene se ivesc

Doi ochi trudiți de vreme.

Un foc de dor s-aprinde

Din privirea ta tăcută

Și soarele cuprinde

Înfățișarea-ți dulce și plăcută.

Un chip divin se-arată

Și-un zâmbet de la ceruri,

O, mamă, preacurată –

Chip ostenit de vremuri.

Un zâmbet mângâios

Și două palme calde,

Un suflet credincios

Și ochi-ți de smaralde.

Privirea ta duioasă

Mireasm` de primăvară,

Iar fața-ți luminoasă –

O briză-n plină vară.

A tale șoapte blânde-

Ecou de nostalgii

Iar buzele-ți plăpânde-

Izvor de vise vii.

Cu amintiri plăcute

Tu tinzi spre infinit,

Și bariere multe

Le treci ușor făr` de sfârşit.

Destin demult înscris în stele,

În infinit de univers

Mereu povestea mamei mele

Rămâne-un basm în proză şi în vers.

Un murmur de-amintire

Ce tace adânc în sine .

Doar două tălpi uşoare, şi-o păşire

Cu pas domol spre nemurire.

Un soare ascuns

Prin nori de chibzuinţă

Şi-un gând străpuns

De-un fulger de credinţă.

Străbaţi întreg văzduhul

Călătorind prin vreme.

Nectar de flori alese,

Parfum de flori de tei ,

Iubiri din vremi culese

Ţesute-n anii grei.

Un chip de lună clară

Împodobit cu mângâieri

Veghează zi şi noapte

La căpătâi de griji şi de dureri.

Un loc de pace-ndestulată

Şi-un colţ de rai senin

E sufletul tău, mamă,

Cu-acel contur divin.

Din adânciri de vremuri

Mereu tu mi te-arăţi

Cu chip bălai măiastră

Şi plină de poveţi.

Tu, glas condus de strune,

Din depărtări sublime

Tu, soare, ce n-apune

Mereu, oricând spre înălţime .

O rază de nădejde,

Un loc de adăpost la greu

Vei fi aşa cum eşti acuma

În amintiri mereu.

STADII

Mama – amânare.

Mai târziu. Dar acel mai târziu devine 

o melodie, apoi o poveste,

un anotimp, și în final, devine un

trist și nefericit prea târziu. 

Nu cred că ne dăm seama

că rămânem fără timp,

sau că soarele se tot afundă 

în amurgul învăpăiat

și că pe zi ce trece, posibilitatea 

ca ea să nu mai fie,

devine un adevăr necesar.

Mama – alinare. 

În inima ei, soarele și-a făcut culcuș.

Știu asta pentru că

mi-a spus odată 

că tot ce se întâmplă într-un suflet de mamă

e cea mai mare taină a universului.

Poate mereu, dar cu atât mai mult acum,

se cască un dor – un hău de stele

ce așteaptă să fie îmbrățișate.

De mama.   

Mama – lumină.

Stelele mele – ochi îndurerați;

Pielea mea – mantie cu cicatrici;

Cu toată ființa aștept 

să-ți aud vocea, iar.

Atunci mă voi ridica de jos,

știind că lumina a venit pe pământ.