Frumoasa mea
Un rod al tinereții,
Născut în frig și noapte,
Avea să își simtă moartea vieții
Prin frica spusă-n șoapte.
Și iarna tot mai rea era,
Ființa ce îmi dăduse suflet,
Să părăsească, se gândea,
Doi obrăjori, uitați de lume.
Divinitățile nu au vrut
Să lase un boboc să piară,
Iar prin minune-ai apărut,
Oh, tu, iubită mamă.
La brațul tău cel liniștit,
Cu ochii mici ca mugurii,
Un om mic îndrăgostit
Va face față negurii.
Și mă iubeai necontenit,
Și nu eram a ta,
Dar sufletul și inima,
Doar asta îți spuneau.
E bine, e caldă,
Fărâmă de țărână,
În tot ce înseamnă mamă scaldă
Suflul trăirii strâns-n mână.
Ești om, ești oase,
Ești sânge, ești doamnă.
Ești suflet ce coase
Din stele versul „mamă”.
Poem matern
Pământul nu dă înapoi ceea ce a luat,
iar cerul nu iartă vorbele amare.
Unii nu și-au cunoscut mama niciodată,
unii nu se satură de mama lor o întreagă efemeritate,
unii îmbrățișează pământul,
unii ascultă piese de dor, cu gândul plecat tardiv spre ea…
Cunoaște-ți trăirea cât mama ta este aici,
lasă-ți mama să-ți fie linie de plutire și punct de sprijin –
Îmbrățișează-ți mama din belșug.
De a-mi pierde mama mi-e atât de frică…
Să nu mi se rupă venele, inima;
să nu sec marea de lacrimi,
să nu se stingă lumina.
Mi-am luat rămas bun de multe ori,
dar de la tine nu-mi pot lua niciodată.
Dacă te înalți către iubire, aripile tale vor arde.
Glasul tău îmi repeta, dar mamă,
La ce folos aripile dacă nu pot zbura pentru a iubi?
Dar mamă, ești un înger
cu aripi roz și rochie divină
cu părul blond și ochii verzi
și mâini firave de regină.
Fie ca lumina din tine să nu se stingă niciodată,
iar flăcările zâmbetului tău să ardă peste tărâmuri.
Fie ca marea de lacrimi să fie zbuciumată la bucurie,
iar valurile scurse pe obraji să fie doar amintiri de-o vară.
Fie ca venele să conducă sângele spre doctrina iubirii,
iar inima să-ți pompeze sclipiri de veșnicii spre anii ce se scurg inevitabil.
Eroina mea nu poartă pelerină și nici nu are super-puteri,
îmi spune doar fetița mea.
Mamă – am vărsat o lacrimă în mare;
voi înceta să te iubesc în ziua in care o vei găsi.
Ființă sfântă
Tu,
Urmașă divină a Evei,
I-ai lăsat să-și facă cuib în pântecul tău
Și din mintea-ți să-și facă sanctuar.
I-ai mângâiat cu a ta mână tandră
Și le-ai șters de pe obraz lacrimile.
Tu,
Urmașă divină a lui Lilith
I-ai primit și i-ai alinat în inima ta, cămin.
Și i-ai lăsat să o sfârtece la final.
Cu buzele tale, hrană sfântă, i-ai hrănit.
Au profitat și le-au luat de tot.
Tu,
Urmașă divină a Afroditei,
I-ai scăldat în fericire cu frumusețea ta,
Și ți-au luat zâmbetul, l-au agățat pe post de Soare
Și ți-au luat ochii, să facă din ei cer și mare
Și ți-au luat părul, să crească din el flori
Și ți-au luat coastele, să dea din ele viață
Și totuși, azi, ființă sfântă,
Te numesc simplă femeie.
Mama
Un fir de vreme înălbit
Se deapănă alene,
Iar de sub gene se ivesc
Doi ochi trudiți de vreme.
Un foc de dor s-aprinde
Din privirea ta tăcută
Și soarele cuprinde
Înfățișarea-ți dulce și plăcută.
Un chip divin se-arată
Și-un zâmbet de la ceruri,
O, mamă, preacurată –
Chip ostenit de vremuri.
Un zâmbet mângâios
Și două palme calde,
Un suflet credincios
Și ochi-ți de smaralde.
Privirea ta duioasă
Mireasm` de primăvară,
Iar fața-ți luminoasă –
O briză-n plină vară.
A tale șoapte blânde-
Ecou de nostalgii
Iar buzele-ți plăpânde-
Izvor de vise vii.
Cu amintiri plăcute
Tu tinzi spre infinit,
Și bariere multe
Le treci ușor făr` de sfârşit.
Destin demult înscris în stele,
În infinit de univers
Mereu povestea mamei mele
Rămâne-un basm în proză şi în vers.
Un murmur de-amintire
Ce tace adânc în sine .
Doar două tălpi uşoare, şi-o păşire
Cu pas domol spre nemurire.
Un soare ascuns
Prin nori de chibzuinţă
Şi-un gând străpuns
De-un fulger de credinţă.
Străbaţi întreg văzduhul
Călătorind prin vreme.
Nectar de flori alese,
Parfum de flori de tei ,
Iubiri din vremi culese
Ţesute-n anii grei.
Un chip de lună clară
Împodobit cu mângâieri
Veghează zi şi noapte
La căpătâi de griji şi de dureri.
Un loc de pace-ndestulată
Şi-un colţ de rai senin
E sufletul tău, mamă,
Cu-acel contur divin.
Din adânciri de vremuri
Mereu tu mi te-arăţi
Cu chip bălai măiastră
Şi plină de poveţi.
Tu, glas condus de strune,
Din depărtări sublime
Tu, soare, ce n-apune
Mereu, oricând spre înălţime .
O rază de nădejde,
Un loc de adăpost la greu
Vei fi aşa cum eşti acuma
În amintiri mereu.
STADII
Mama – amânare.
Mai târziu. Dar acel mai târziu devine
o melodie, apoi o poveste,
un anotimp, și în final, devine un
trist și nefericit prea târziu.
Nu cred că ne dăm seama
că rămânem fără timp,
sau că soarele se tot afundă
în amurgul învăpăiat
și că pe zi ce trece, posibilitatea
ca ea să nu mai fie,
devine un adevăr necesar.
Mama – alinare.
În inima ei, soarele și-a făcut culcuș.
Știu asta pentru că
mi-a spus odată
că tot ce se întâmplă într-un suflet de mamă
e cea mai mare taină a universului.
Poate mereu, dar cu atât mai mult acum,
se cască un dor – un hău de stele
ce așteaptă să fie îmbrățișate.
De mama.
Mama – lumină.
Stelele mele – ochi îndurerați;
Pielea mea – mantie cu cicatrici;
Cu toată ființa aștept
să-ți aud vocea, iar.
Atunci mă voi ridica de jos,
știind că lumina a venit pe pământ.
La-nceput a fost o mamă …
-O, Sfânt Tată, cum să facem? grăi Fiul la-nceput
Ca în anii ce Îi plănui s-aduci viață pe Pământ?
Cum gândești astă minune și cum drămui veșnicia
Unor ființe asemeni Nouă ce-au pierdut și nemurirea?
Duhul șovăia prin haos. Aștepta un sfânt răspuns
De la Tatăl Creatorul ce lucra în ceruri, sus.
Totul era bine foarte – și văzut și nevăzut –
Dar după o neascultare, răul vine pe pământ.
-Lumea-i faină și finită, zise Tatăl Țiitorul
Oamenii plecați în lume nu-și vor schimba Creatorul!
Dar femeia –i înzestrată cu puterea de a naște
Pruncii ce vor fi în lume un sfânt înger vor cunoaște!
Înger, dătător de viață, ce din trup va naște trup
Și din suflet, de la Domnul, un alt suflet pe pământ
Și–i va dărui iubire, grijă mare, apă, hrană
O să crească un alt înger fără să aibă vreo rană.
Va avea grijă de suflet, și-l va crește cu povețe
Nimeni nu îi va lua locul. Toată viața o să-l învețe.
Iar cel mic, chiar de va crește și va merge-n lumea largă
N-o să uite nici de casă nici de cea care a fost MAMĂ.
Elogiu ție, mamă.
Umbra pașilor prin viață
de prunc, nou venit pe lume;
cea-nsoțită de povață
și de multe gânduri bune,
este cea a unei mame,
veșnic tulbure la minte,
căci o doare ce îl doare,
fiindcă simte ce el simte.
Mama-i una și ea poate
numai cu o mângâiere
să le vindece pe toate
cu credință și putere,
iar copilul, niciodată
nu va ști cât plânge-ascunsă,
fiindcă trebuie să poată
chiar și-atunci când e răpusă.
A fi mamă nu-i o joacă
precum joaca cu păpuși;
nu alungați chiar dacă
se ivește pe la uși,
fiindcă nu vrea ca povară
să vă fie, să vă-ncurce,
acceptând o viață-amară
cu greu duce a sa cruce.
Știe că-i ascundeți multe;
când apare, frângeți taina,
iar de vrea la voi s-asculte,
de lacrimi își udă haina.
Ea vă pregătește masa
ca și când erați de-o șchioapă,
și vă curăță și casa
pentru un pahar cu apă.
Nu cere nicicând răsplată
pentru toate câte-ndură,
și nici nu veți ști vreodată
câte și-a luat de la gură
ca să creșteți mari, puternici,
să porniți în viață bine,
v-a crescut isteți, cucernici,
mistuindu-se pe sine…
Multe-n viață-o mamă poate,
duce lupte fără arme;
ne trezim că peste noapte
întru veșnicie-adoarme,
și ne pare tragic gândul
că strigăm și nu ne-aude,
dar curând ne vine rândul –
Mama iar ne va răspunde…
Mama, cel mai frumos cuvânt
De la-nceput a fost cuvântul,
Acel cuvânt a fost chiar „mamă”,
Ca însuși el, semeț, Pământul,
Să se-nvârtă fără teamă.
De la-nceput a fost doar beznă,
Și nimeni nu stătea de pază,
Mama L-a apucat de gleznă
Și I-a cerut, în dar, o rază.
Din licăr s-a făcut un soare
Și-a luminat zarea toată.
Iar eu am început să-l desenez în colț de foaie,
Cum mama mă învățase întâia dată.
De-am fost și eu o albă coală,
Fără pic de mâzgăleală,
Ea m-a pictat cu sentimente,
Cu iubire, nu cerneală.
Mama-i dulce vindecare,
Pentru suflet alifie,
Chiar și-atunci când totul doare,
Știe ea de ce-am nevoie.
De la final va fi cuvântul,
Acel cuvânt să fie „mulțumesc”,
Că simt ploaia și vântul,
Pentru că trăiesc
Și vreau să-i spun un „Te iubesc!”.
Declar ca am întocmit personal prezenta poezie.
Miruna-Oana Matei
Despre tine, mamă
Ai fost lumea mea înainte să știu lumea
Te-am cunoscut înainte să am început,
Și-n început, m-am odihnit în brațele tale;
Pieptul tău mi-a simțit primul plânset-
Și de atunci, ți-ai legat sufletul de fiecare-mi stare.
Sub pleoape ai ascuns de atâtea ori, dureri
Și lacrimi și dor și suspinele mele,
Și ce m-a durut pe mine, în tine a lovit mai tare-
Mamă, de unde ai avut puteri?
De unde ai avut puteri să-mi ții capul în poală,
Și să mă mângâi până adorm
Să îmi faci durerea să nu mai doară
Să îmi fii înger păzitor?
Cum de ai avut puteri
Când ți-am rănit sufletul de atâtea ori,
Când nu am fost și n-am făcut și am greșit
Când te-au prins în cearcăne atâția zori.
Și câtă iubire să ai
Să crezi în mine când nici eu nu credeam,
Să mă ridici, să îmi ții capul sus
Să mă iubești chiar de nu meritam.
Și totuși, câtă iubire să ai?
Căci mamă dragă, nu îmi explic
Cum mă citești ca pe o carte deschisă
Chiar și când nu spun nimic.
Câtă iubire să ascunzi în tine
Din îmbrățișări să îmi faci veșmânt,
Să îmi arăți necondiționat iubire
Să mă faci să mă simt că-ți sunt ce ai mai bun pe pământ.
Nu-mi ajunge viața
Și veșnicia e puțină
Încât să pot să-ți mulțumesc,
Să-I mulțumesc lui Dumnezeu pentru iubirea ta deplină.
Și oricâte versuri mi-ar scrie sufletul
Ești totul meu, mai mult decât aș putea grăi
Te iubesc cu tot ce sunt,
Ești steaua mea din veșnicii.
Mamă dragă, te iubesc!
Fărâmă de dragoste desprinsă de suflet,
Reflexie a chipului ce-ți aparține,
Mănunchi de dorință, speranță și urlet,
Ghidată mereu înspre bine, de tine,
Eu sunt.
Izvor nesecat de grijă și dor,
Adânc infinit de ofrandă și trudă,
Puls de iubire-n fiecare secundă,
Eternul meu sprijin și ajutor,
Tu ești.
Piese de puzzle perfect potrivite,
Imuabilă îmbinare de nedespărțit,
Cu visuri mărețe laolaltă tivite,
Cu bunul și greul mereu împărțit,
Noi suntem.
Alături de tine prin viață răzbesc,
Mamă dragă, te iubesc!