(Extras din cartea lui Emil Suciu- 101 cuvinte de origine turcă)
Desi exista in uzul limbii romanesti cuvinte si toponime de origine preosmanlie, despre o influenta consistenta a idiomurilor turcice nu putem vorbi decat odata cu aparitia pe scena istoriei sud-estului european a puternicului Imperiu Otoman. Această înrâurire lingvistică, determinată de schimbările politico-administrative, economice, sociale si culturale pe care turcii otomani le-au indus timp de aproape cinci veacuri în evoluția poporului român, s-a petrecut intr-un cadru istoric specific.
Aceste împrejurări scot in evidență faptul că relațiile turco-române au fost strânse și multilaterale, având consecințe importante asupra existentei si evolutiei societății românești. Era de așteptat, așadar, ca limba română să reflecte realitățile radical schimbate și să fie supusă influenței turcești masive. Lucrurile s-au întâmplat într-adevăr așa, dar nu pe termen lung și nu cu urmări atât de profunde ca acelea pe care le-a avut , de pilda, contactul slavo-român sau, în măsură mai redusă și cu precădere în Transilvania, cel maghiaro-român. Pe de-o parte, împrumutul lingvistic din turcă s-a limitat la cel lexical, fără să atingă în mod nemijlocit fonetica,, morfologia si sintaxa (efecte indirecte există insă și în aceste domenii).
Împrumutul din turcă a avut în bună măsură caracter oficial; textele cornicarilor români sunt pline de astfel de cuvinte care nu au devenit insă uzuale. Elementele populare ale vocabularului de origine turcă au fost preluate cel mai adesea odată cu înseși obiectele sau cu alte realități purtătoare ale denumirilor respective, pe care românii le-au cunoscut prin intermediul vorbitorilor limbii turce.
Vom vedea în cele ce urmează că amploarea limbii turce asupra limbii române a crescut treptat, pe măsura trecerii veacurilor- intr-o progresie ce ar putea fi comparată cu cea geometrică- până în prima jumătate a sec. al XIX- lea, cand înrâurirea se oprește brusc, iar inventarul cuvintelor începe să se reducă.
a)Textele slavo-române din sec al XIV-lea si al XV-lea atestă cuvinte precum- buzdugan, cazan, dușman, gârbaci, tavă.
b) Sec XVI circa 150 de noi împrumuturi se adaugă precum- călăuză, mahala, spahiu, sultan, vizir. Altele cu sens comercial-financiar- amanet, băcan, boccea, catifea, cearșaf, ciorap, dugheană, găitan, giuvaier, ibric, leafă, năframă, papuc, perdea, sârmă, tafta, teanc, telemea, tinichgiu, tipsie, zăbun. Diversificarea înrâuririi turcești reiese din termeni precum- Cioban, zaraf, ciomag, hanger, odaie, ceacâr. hain, bostan, bursuc, dud. Circa 2/3 din imprumuturile acestui veac au supravietuit până astăzi.
c) Sec al XVII-lea aduce accentuarea considerabilă a influenței turcești, mai ales în sfera semantică a economiei, completând vocabularul de împrumut cu circa 500 de noi cuvinte .
Denumiri de alimente- cafea, cașcaval, ciorbă, rachiu. Obiecte casnice si de imbracaminte- mușama, șiret, zuluf, abanos, baltag, capac, chihlimbar, cutie, lighean, lulea, sacâz, sobă. Insușiri – chior, mahmur, ursuz ; plante și animale – anason, catâr, micșunea, năut, păpădie, susan, tutun.
Incep să apară termeni abstracti, interjectii, adverbe- belea, hal, hac, halal, zor, liman, maidan, haide, tiptil.
d) Sec al XVIII-lea este martorul îmbogățirii fără precedent a lexicului românesc cu împrumuturi din turcă. Ele aparțin unor sfere semnatice diverse. Om parte se referă la om, la activitățile sale zilnice și la acțiunea sa asupra naturii – basma, capot, borangic, fes, șal, tichie; preparate alimentare- chiftea, ghiuden, halva, mezel, pilaf, rahat, salam; atribute umane- bondoc, chel, perciune, pirpiriu, dădaca, fudul, haimana, puști, șiret, tembel.
Denumiri de obiecte- briceag, cazma, chbrit, farfurie, fitil, geamantan, geanta, tacâm, pervaz, dulap, raft, tavan; realități ale naturii- chefal, dovleac, hamsie, pătlăgea, tarhon, zambilă, zarzavat, precum și noi notiuni abstracte- berechet, bucluc, chef, habar, haz, naz, schingi, soi, șiretlic, tertip.
e) Datorita schimbarilor la nivel politic din sec al XIX-lea, mare parte a imprumuturilor din aceasta perioadă apartin fondului lexical uzual. Însușiri- babalâc, chefliu, ciufut, derbedeu, duduie, get-beget, lichea, peltic, pișicher, pușlama; divertisment- barbut, tablă, zar, geampara, manea. Bine reprezentată este și categoria termenilor cu sens abstract- caraghioslâc, cherem, dandana, moft, palavra, tabiet, tevatură, zeflemea; interjectii si adverbe- ceac-pac, doldora, haihui, harcea-parcea, iavaș, ioc, sanchi, taman, anasâna, sâc, sictir.
Influența turcă asupra ansmablului limbii române se încheie pe la anul 1850, dar împrumuturi izolate, pe cale cultă sau comercială, continuă să se facă, prin inerție, și după această dată, iar înrâuriri strict dialectice se exercită până în zilele noastre în zone în care există o conviețuire efectivă a românilor cu grupuri consistente de turci (Dobrogea, sudul Basarbiei, etc., până nu demult și zona Ada-Kaleh).
Masa vocabularului românesc cuprinde în prezent 431 de cuvinte împrumutate din limba turcă; dacă adăugăm și formațiunile românești de la aceste împrumuturi, suma cuvintelor de origine turca se ridică la aproximatix 600 de cuvinte.
Refolosirea materialelor lexicale împrumutate din limba turcă este evidentă nu numai în noile cuvinte și variante formate în română, ci și în locuțiunile și grupurile relativ stabile în care împrumuturile au fost incluse pe teren românesc. În acest fel, termenii de origine turcă au contribuit la îmbogățirea repertoriului frazeologic al limbii române.
