MOTTO:
„A fi divers înseamnă a fi altfel. Diversitatea înseamnă, întâi de toate, capacitatea de a trăi în armonie cu ceilalţi pentru că, în esenţă, suntem cu toţii diferiţi, atipici şi prin aceasta lumea este de mii de ori mai frumoasă. Diversitatea înseamnă unicitate şi multiplicitate, parte şi întreg, echilibru şi spirit de independenţă. Acceptarea diversităţii e înţelegere. Diversitatea suntem toţi”
(Mihaela Dumitraşcu – DIVERS)
Conviețuirea, în orice comunitate umană, presupune respectarea unor reguli morale care se bazează pe valori umane fundamentale: respect, adevăr, dreptate. Orice acțiune pe care o facem influențează persoanele din jurul nostru deoarece, deși, suntem diferiți în același timp suntem și asemănători. Nu cei din jurul nostru trebuie să se adapteze ci noi trebuie să ne adaptăm la stilul celorlalți. Dacă lumea exterioară ni se pare ostilă, datoria noastră este să o armonizăm. Cum facem acest lucru? Cu blandețe! Lipsa de armonie a creat întotdeauna conflicte. Soluția ar fi să observăm mai mult calitățile oamenilor și nu defectele lor. Chiar și cei mai decăzuți oameni au meritele lor, acel ceva care îi fac unici. Pentru membrii familiilor lor, aceștia sunt poate buni meșteri, bucătari, etc. Scopul suprem al vieții.
De fapt, suntem oglinda celor din fața noastră. Suntem asemeni unei verigi (om) dintr-un lanț (omenire). Trebuie să învățăm să ne adaptăm la diferite situații, să fim empatici, să gestionăm cu folos abilitățile cu care suntem înzestrați pentru a ne juca frumos, rolul de actori pe scena vieții. Suntem ca într-o piesă de teatru, artă care reproduce societatea și care ne permite să înțelegem mai bine imperfecțiunile umane. Fiecare cu proiecția sufletului său. Stâlpii noștri de susținere sunt ceilalți. Înțelegerea, iubirea, colaborarea, acceptarea, încrederea și respectul sunt pilonii acestor stâlpi. Dimensiunile vieții sociale, ale mediului socio-cultural în care creștem și ne dezvoltăm, devin vectorii comportamentali cu profundă semnificație pentru ceea ce învățăm ca ființe pentru tot parcursul vieții.
Energia, credința și empatia susțin acești piloni. Avem propriile valori, sentimente, vise și credințe. Prin această diversitate devenim unici iar prin interacțiunea dintre noi ne întregim armonios ca entități umane. Explorând unicitatea cu care ne naștem, putem descoperi cât de minunați, buni și frumoși suntem creați de Dumnezeu. Noi înșine suntem artă, creați de un artist care a făcut totul perfect. Suntem cu toții diferiți, dar cum polii opuși se atrag in permanenta, așa “noi” și “ceilalți” ne atragem sub aceeași umbră a lumii. Unii oameni sunt fericiți ca pot comunica prin dans, mimică, poezie și cântec, alții că își pot construi colibe din bambus, alții că au familie, alții sunt fericiți că pot mulțumi pentru fiecare strop de ploaie si raza de soare! Iar asta in timp ce unii dintre “noi”, suntem veșnic nemulțumiți chiar de lângă noi. Este important să știm să ne asumăm faptele, alegerile și mai ales, greșelile.
Cei din jur apreciază persoanele care au o răspundere asupra faptelor lor, care își acceptă acțiunile și nu dau vina pe alții, fără să se gândească la consecințe. Chiar dacă greșim, e important să încercăm să reparăm greșeala sau, în cazul în care nu mai este posibil, să încercăm să vedem ce a cauzat-o și să nu o mai repetăm.
Empatia este secretul oricărei relații sănătoase. Unele reacții stupide și un comportament greșit pot fi evitate dacă încercăm să ne punem uneori și în pielea celorlalți și să le înțelegem acțiunile. Astfel, se poate împiedica iscarea unor tensiuni care nu-și au locul și vom reuși să înțelegem mai ușor unele acțiuni aparent de neînțeles, venite din partea celor din jur. Ar fi bine să lăsăm prejudecățile departe atunci când cunoaștem oameni noi, nu putem niciodată să știm dacă omul care credem că se îmbracă într-un anumit fel sau asculta un anumit gen de muzică nu poate fi persoana care te va sprijini necondiționat și cu care putem avea cele mai interesante discuții.
Acceptându-ne unii pe alții putem descoperi valorile autentice care ne proiectează viața. E atât de simplu și frumos să simți, cum, din fiecare chip răsare câte o rază de lumină care îți poate aduce certitudinea că totul trebuie să fie doar iubire! Temelia, baza armoniei între semeni, pornește de la cuvânt. Acesta, are o putere și o influență magică, dărâmă și clădește, iubește și lovește. Indiferent de sex, rasă, religie, gândire, mod de viață sau alte valori sociale, este necesar să abordăm toleranța și acceptarea diferențelor.
Putem crea miracole din bucuria sufletului manifestându-le în arta de a trăi împreună. Dăruind bucurie, primim bucurie. Adesea suntem atât de grăbiți și preocupați de problemele noastre cotidiene, încât uităm să ne bucurăm de ce avem în jur. Oamenii sunt oameni indiferent de tonul pielii sau de convingerile culturale. Diversitatea culturală nu ar trebui să fie ceva care ne separă ca umanitate, ci mai degrabă ar trebui să ne aducă împreună ca oameni, întrucât, în realitate, suntem toți la fel.
Relaționarea cu unele persoane ne ajută să ne conectăm cu sentimente pozitive care vor crește imunitatea psihică. Chiar dacă nu ne putem proteja de unele probleme, putem să ne dezvoltăm această imunitate, care ne ajută atunci când suntem în fața unor provocări. Eu cred ca primul pas spre o viață împlinita, plina de succes si fericire este sa fii in armonie cu tine însuți.
“Noi” și “ceilalți” suntem sensul de a trai! “Noi” și “ceilalți” suntem o lume, aceeași lume! Adoptând o abordare respectuoasă și învățând să ne conectăm cu oamenii pe care îi întâlnim, vom fi receptivi la experiențe noi și incitante și vom ajunge în cele din urmă să vedem lumea ca un loc plin de posibilități de descoperire.
Diversitatea lumii în care trăim e o obiectivitate. Unii dintre noi acceptăm diversitatea, alții o resping. Această atitudine față de diversitate există la toate vârstele – de la copilul de 2 ani la adultul de 60 de ani. În aceste vremuri am devenit conectați unii cu ceilalți, în care informațiile și oamenii circulă peste granițe si peste limbile vorbite. Ce ar fi să ne uităm mai întâi în sufletul și mintea noastră și să ne definim nouă înșine atitudinea față de diversitatea semenilor? Am certitudinea că atitudinea față de diversitate în primul rând se modelează. Totul începe din familie, aici învățăm prima dată că suntem diverși de ceilalți membri ai familiei, învățam să ne acceptăm unii pe alții, să trăim în armonie, să ne sprijinim, să ne iubim.
Peste tot auzim conceptele de ‚,a fi uniți’’, de ,,a face lumea mai bună”, însă de-a lungul anilor s-au produs prea puține schimbări în acest sens. De ce? Unii ar fi de părere că asta e natura omului contemporan, că îi este în sânge să fie copleșit de resentimente, de egoism, de invidie și de tot ce contribuie la deteriorarea sa ca individ. O altă parte nu consideră ca fiind importantă cultivarea înțelegerii, a respectului și a transcendenței atât timp cât au tot ce-și doresc din punct de vedere material. Eu spun că nu are rost să strălucești pe dinafară, dacă înăuntru sunt ruine în degradare continuă.
Este mult mai ușor să mergem după turmă, să luăm orice din jur ca fiind bun și să nu judecăm prea mult situația. Am văzut tot mai des gândirea de genul: ,,Dacă ceilalți fac într-un anumit mod, de ce aș rămâne eu pe dinafară?’’, lucru care mă face să vreau schimbare. Fiecare avem principii, valori, idei, gânduri și păreri diferite. Dar ce ne aseamănă? Iubirea. Iubire de care toți avem parte și fără de care nu trăim. Iubirea, care la unii trebuie să sapi adânc ca să o găsești, iar alții ți-o oferă fără să o ceri, fără prea mult efort. Ce s-ar alege de lumea în care trăim dacă am avea aceleași pasiuni? Cine ar ocupa toate posturile care există azi? Cum ne-am descurca? Răspunsul este că n-am face-o, ci am începe să ne detestăm mai mult decât acum.
Cum spunea Bernard Baruch: ,,Arta de a trăi nu constă în eliminarea problemelor, ci în felul în care evoluezi alături de ele.” Susținând acest citat, pot spune că problemele nu dispar niciodată din viața noastră, oricât de mult ne-am dori. De îndată ce una pare ar fi rezolvată, apare alta, asemenea unui cerc vicios. Cel mai important e să le recunoaștem și să le analizăm pe fiecare, altfel batem pasul pe loc. Evoluția principală este la nivel mental, transformându-ne în oameni mai calculați, mai împliniți, mai perspicace.
De când ne naștem, trăim într-o comunitate, alături de cineva. Primele persoane care ne formează sunt părinții, diamantele ce ne îmbogățesc viața din toate privințele și fără ajutorul lor nu am fi ajuns niciodată pe piedestalul de azi, nu am fi putut deveni omul din prezent.
Raportându-mă la mine, mama și bunica sunt cele mai puternice femei pe care le-am cunoscut, sper ca într-o bună zi să ajung la nivelul lor. Sincer, nu le văd nici cu binoclul la ce sus sunt. O să păstrez cu sfințenie fiecare povață de la ele și o să o aplic în viața mea. Chiar dacă nu o voi arăta de fiecare dată, aș vrea să fie veșnice. Mi-au ghidat pașii, dar eu nu o luam de multe ori pe aceeași cărare, aveam nevoie „să dau cu capul de pragul de sus ca să-l vad pe cel de jos”. M-au învățat că viața te lovește din părți neașteptate, dar pot ieși cu bine din asta. Am învățat să progresez dacă vreau rezultate, să nu fiu niciodată pasivă, să ajut mereu așa cum pot eu mai bine, respectiv să mă implic în orice. Tatei și bunicului le ofer aceleași mulțumiri, care veșnic m-au protejat și m-au ascultat, au fost scutul meu împotriva răutăților.
Ulterior, dupa câțiva ani, ajungem într-un mediu nou și trebuie să ne adaptăm, câteodată împotriva dorinței noastre datorită atașamentului de familie. Deși nu avem o vârstă la care să înțelegem prea bine lucrurile, începând de la grădiniță suntem înconjurați de colegi și doamnele educatoare de la care învățam cum să ne purtăm în prezența oricăror altor persoane. Cu toții am avut măcar un coleg cu care să nu ne înțelegem sau pe care să nu-l placem, dar de dragul educației primite am început să-i acceptăm pe toți cu calitățile și defectele lor și chiar să-i ajutăm acolo unde nu se descurcă.
Ajungem după aceea în școala primară, un colectiv necunoscut, alți zeci de copii cu care îți vei petrece următorii 5 ani. Inevitabilul se produce din nou în situații necunoscute, conviețuim împreună, ne facem prieteni noi cu care ne jucăm în fiecare pauză și mai facem câte o năzbâtie în timpul orei, dar sunt amintiri unice.
Cu trecerea timpului, integrarea devine mult mai ușoară în gimnaziu și liceu, începând să cunoaștem tot mai multe lucruri și să deslușim misterele, omul fiind curios în esența sa. Toate persoanele alături de care am stat au conturat temperamentul nostru și ne-au învățat cum să ne purtăm în societate. Profesorii ne vorbeau ca unor adulți, pregătindu-ne în avans pentru ceea ce urmează, vorbe care sunt de folos chiar și în ziua de azi. Ne explicau unde am greșit și ne sfătuiau cum să îi iubim pe cei din jurul nostru, să le oferim ajutorul și să dăm din ce avem, să ne spunem opinia atunci când vedem o abatere, în loc să stăm și să privim.
Selectiv, după urmarea unei facultăți, ajungem să avem un loc de muncă, unde din nou vom face parte dintr-o echipă la care vom munci să fie cât mai unită și să existe ascultare. Locul unde orice idee, oricât de banală și simplă ar părea, să fie luată în considerare, să ne facem auziți și aprobați pentru cine suntem, pentru cum gândim și acționăm.
La bătrânețe, cea mai mare parte ajung singuri și uitați de lume, atunci când ar avea cea mai mare nevoie de cineva. Nu mai au puterea necesară, dar acum au toată înțelepciunea pe care ar fi vrut să o aibă mereu, ce paradox, nu? Arta de a trăi împreună se aplică indiferent de vârstă, origine, orientare, cult, trăsături fizice și de caracter.
Ar trebui să avem recunoștință față de fiecare persoană care a trecut prin viața noastră la un moment dat, nu contează cât de scurtă i-a fost șederea. Nu consider că o persoană mi-a facut rău vreodată, am evoluat datorită lor fiindcă am știut ce să evit și cum să procedez cu ei. E vorba de sute de oameni, dar fiecăruia din ei le-am oferit o parte din mine, o parte din sufletul și timpul meu, părți pe care nu aș dori să le recuperez vreodată nici dacă aș putea. Sunt cadoul meu pentru tot efortul depus pentru mine, măcar atât am putut să fac.
Omul valoros nu se vede pe ceea ce are în exterior, se vede din ceea ce are în interior și din ceea ce este capabil să dea. Ultima categorie de persoane, dar și cea mai importantă este cea care acționează și vrea o schimbare în adevăratul sens al cuvântului. „Treaba bine începută e pe jumătate terminată” și ei știu foarte bine asta. Preferă să fie diferiți de ceilalți, chiar dacă nu au susținere și uneori cedează. Trebuie să începem cu noi schimbarea și după să le vorbim celorlalți, beneficiind de efectul domino. Avem tot ce e necesar, trebuie doar să punem în practică.
Eticile vieții: Înainte să te rogi – crede. Înainte să vorbești – ascultă. Înainte să cheltuiești – câștigă. Înainte să scrii – gândește. Înainte să renunți – încearcă. Înainte să mori – trăiește.
Tu ce alegi: lupți pentru comunitatea în care trăiești sau privești neputincios cum se duce de râpă?
Beligeranța în societate: de la evoluția pernicioasă la combatere
Studiem istoria de secole, aducându-se subiecte noi tot mereu, deoarece ceea ce trăim noi în prezent, va deveni la un moment dat istorie, cu un impact mai mare, sau mai mic, și cu toate acestea, încă există oameni, care nu înțeleg rolul cunoștințelor istorice în viața noastră. Istoria cuprinde vegherea evoluției tuturor domeniilor relaționate oamenilor, mai ales cel sociologic, astfel încât se observă coexistența oamenilor încă de la începuturi, când nu existau prea multe aspecte de diferențiere, dar nici conștiința unei catalogări. Abia mai apoi au început să existe cât mai multe caracteristici aparte ale cetățeniilor și, de asemenea, clasificarea, care dus în scurt timp la discriminare, până în puncte extremiste, precum sclavismul. Astfel, studiul istoriei este important pentru a nu repeta greșelile predecesorilor noștri; în acest sens, am trăi împreună în contrast și varietate, ca într-o bucată de artă armonioasă.
A trăi împreună nu se referă doar la a conviețui, ci este necesar ca toți cei implicați să beneficiem de pe urma acestor interrelații cotidiene, indiferent că ni s-ar părea că senzația de confort pe care ne-o aduce este un lucru ar trebui să existe de la sine. În realitate aceasta se extrage doar din circumstanța de pace dintre două fronturi; pacea este o stare de spirit pe care trebuie să o avem fiecare cu noi înșine, să ne acceptăm pe noi, să fim conștienți de punctele noastre forte, cât și de cele slabe și să avem o intrarelație cât mai sănătoasă, iar apoi să aducem aceeași atmosferă în exterior, prin empatie, prin control asupra reacțiilor noastre și prin educație, deoarece nimeni nu are un simț moral înnăscut, ci acesta trebuie dezvoltat pe zi ce trece cu ajutorul experiențelor noastre directe sau indirecte de interacțiune cu diversitatea globală. Diversitatea este ceea ce aduce culoare în viața noastră, și, ironic, culoarea este un factor principal al discriminării, dovadă că cei care îi deposedă pe alții de privilegii, pe baza rasei, sunt doar needucați, fiindcă nu există culori diferite ale pielii, ci doar nuanțe variate ale aceleiași culori, adică un procent diferit al melaninei, pe care o avem cu toții.
V-ați imaginat vreodată o lume fără discriminare, în care predomină pacea? Este, momentan, doar un concept fictiv, utopic aproape, deoarece inegalitățile primează în societatea contemporană, paradoxal alături de încercările de minimizare a impactului negativ al diferențelor dintre noi, conservând tradiția istorică, în acest sens, fiecare conflict, cel puțin dintre cele internaționale, au la bază ideologii distincte cu privire la religii, rase și etnii, cel mai cunoscut fiind Holocaustul, din perioada interbelică, cu mai bine de 5 milioane de oameni decedați în urma acestui genocid, totul pornind de la disprețul pentru evrei al cancelarului german, Adolf Hitler. În realitate, este un exemplu clișeic și, totodată, insuficient pentru a motiva negativitatea discriminării și anticiparea consecințelor tragice ale acesteia, dar acest fapt este cauzat de perspectiva unică din care este privit, când este, de fapt, inclusiv o oportunitate unică de studiu psihologic, deoarece adevărata rădăcină a celui mai mare genocid a constat în lipsa păcii din propria conștiință a liderului, comportamentul și ideologia sa au fost reflexii ale respingerilor din viața timpurie; aceasta este dovada că situația de conflict, implicit război, provine din starea interioară a fiecăruia.
O lume fără pace este o lume antagonică, în care doar cei mai puternici ar supraviețui. Sir Arthur Helps spunea că „Ura și dezgustul care stau în spatele prieteniei, relațiilor, serviciului și într-adevăr, apropierii de tot felul este unul dintre cele mai întunecate puncte de pe pământ” făcând referire la faptul că oamenii din ziua de astăzi sunt atât de fragili și conștienți de acest aspect, astfel încât decid să pretindă un comportament adecvat în societate, după standardele actuale, lipsite total de discriminare, creând o autodistrugere socială, deoarece toleranța și buna dispoziție nu se încadrează în faimosul citat „fake it untill you make it”, fiind imposibil să dobândești aptitudini pozitive dintr-o ipocrizie.
Idealul în viața noastră socială pare a fi traiul cu cei care împărtășesc aceleași interese, hobby-uri și principii cât se poate de asemănătoare, în schimb nu putem să nu interacționăm cu alte tipologii de caractere, chiar dacă, trăind în același stat și aceeași societate, ar presupune să fim înconjurați de personalități asemenea nouă, toți oamenii sunt diferiți, au propriile opinii și principii, precum și interese distincte, astfel încât acest ideal este dificil și de gândit într-o lume plină de diversitate. Diversitatea se dezvoltă tot mai mult, inclusiv prin intermediul fenomenului de globalizare, și tocmai de aceea am crede că luarea la cunoștință în ceea ce constă desfășurarea și efectele acestui fenomen este de ajuns pentru acceptarea reciprocă a oamenilor. Surprinzător, sau nu, discriminarea își face simțită prezența atât în mediul formal, cât și cel informal și este întruchipată în mai multe forme, existând condamnare în toate colțurile existenței. Eliminarea discriminării se poate realiza cu ajutorul toleranței, acceptării și stăruinței, deoarece există o linie fină între segregația categoriilor umane și a fi „politically correct”, adică a evita total discriminarea prin a-i face pe toți să se simtă incluși și acceptați, fără a se simți diferențiați într-o manieră negativă. Toleranța se remarcă din interiorul fiecăruia, cheia în a ne educa pe noi înșine stă în a ne iubi propria ființă, a ne accepta, care duce la pacea interioară, proiectată ulterior asupra celorlalți, dar mai important, dând exemplul pe care noi vrem să îl vedem în societate, îi influențăm pe cei din jurul nostru să adopte comportamente asemănătoare, ajungând la concluzia că „un pas mic pentru om este un salt uriaș pentru omenire” (Neil Armstrong) nu doar pe lună, ci și pe pământ.
Rasismul face subiectul multor problematici controversate, care se cercetează, în permanență, de mai bine de un secol, prin intermediul studiilor sociale, precum și al artei, apărând tot mai multe referințe culturale în scopul stopării discriminării, activismul făcându-și simțită prezența în cea mai la îndemână armă a omenirii din secolul al XXI-lea: internetul, în scopul transfigurării discriminării, dintr-un subiect taboo, într-unul cu impact semnificativ, dar mai ales practic.
Discriminarea pe baza sexului este la fel de comună, crezând că reprezintă doar un subiect passé, în schimb, încă există diferențiere salarială privind doar aspectul sexului unei persoane, femeile din Uniunea Europeană câștigând, în medie, cu 15% mai puțin pe oră decât bărbații, conform Parlamentului European. Toate acestea ducând la presupunerea că femeile de succes sunt o raritate din cauza aspectelor personale, când este vorba doar de spolierea șanselor egale, creându-se un cerc vicios al discriminării.
În final, dacă toate aceste aspecte ar fi ameliorate, am putea trăi în liniște, împăcați unii cu alții, dar și cu noi înșine, ducând o viață sănătoasă, fără unul dintre cei mai mari dușmani ai noștri: stresul, iar, dacă soluțiile nu au fost clare până acum, discriminarea nu poate fi îndepărtată total și atât de ușor din societate, dar precum ștergerea fișierelor din calculator, care nu își întrerup existența definitiv până nu le înlocuiești cu altele, este necesar ca factorii negativi să fie substituiți de cei pozitivi, în această ordine de idei, să facem un efort și să înlocuim ura cu iubirea și discriminarea cu respectul.
Diferit≠greșit
Să punem problema de a fi diferiți în societate, va stârni, cel mai probabil, o discuție în contradictoriu. Ne vom împărți în două categorii, cei care îmbrățișează, strâng la piept diversitatea ca pe o carte ,,bogată”, frumos ilustrată, cu o descriere despre ,,altceva”, ori ca pe o păpușă ori un ursuleț de pluș. Altceva față de lucrurile cu care am fost împinși să ne obișnuim încă de mici. Apoi vor urma cei care consideră că a fi diferit e ca o boală, o greșeală care se mărește, se agravează, se multiplică și stârpește imaginea societății.
Consider că, diferențele dintre noi ne fac speciali, unici. O lume care ar simți același sentiment de iubire, o mare de oameni care ar face aceleași lucruri, care ar trăi într-o continuă monotonie, ar fi o lume cu adevărat tristă. O armată de roboți pedepsiți să trăiască în același mod. Văd asta ca pe o adevărată tragedie. Cum îndrăznim să ne plângem despre limitarea gândirii societății, când noi ne temem de ce se află în afara zonei noastre de confort? Cum putem să cerem acceptare, când tot ce oferim sunt reproșuri și vorbe grele despre religia, culoarea, orientarea fiecăruia? Este cutremurător cum, în niște inimi așa micuțe, se poate strecura atâta răutate. Mai există cei neatinși de aceste pete urâte de culoare, cei inocenți, lipsiți de prejudecăți, care nu se vor sfii să-l ia în brațe pe bătrânelul de la colțul blocului sau pe femeia cu mâna întinsă care cere ajutorul trecătorilor. Să fii diferit n-a fost niciodată un defect, dar asta ne-a impus lumea să credem. Arta e diversă, nu? Cum am ști cine e autorul unei creații, dacă toate ar fi la fel? Cum am ști că o poezie este scrisă de George Bacovia sau de William Shakespeare, dacă totul s-ar aborda la fel? Cum am ști că un tablou îi aparține lui Van Gogh sau lui Da Vinci, dacă tonurile, mesajul, sentimentele transmise ar fi aceleași? Și în basme, prințesele sunt țesute, constituite și modelate deosebit, ca după suflet.
TU ești o artă prin ,,acel aparte” cu care ai fost împodobit. Acel aparte pe care trebuie să-l iubești și să-l dezvolți, să-l faci să înflorească așa cum doar mintea și inima ta știe. Prin asta lași pe oameni, pe sufletul lor, amprenta prezenței tale. Când ii vei vedea părul albastru al fetei pe stradă, vei ști că a ales să se confrunte cu părerile bune sau rele ale tuturor. Îți vei spune în minte: ,,Are curajul să se distingă față de restul. E separată prin culoare. Încalcă probabil normele și limitele multora.” Ne numim oameni până când omul din fața noastră are o religie diferită, crezând în alt Dumnezeu. Ne numim oameni până când culoarea pielii începe să se închidă. Ne numim oameni până când deschide portofelul sau privim îmbrăcămintea pe care o poartă. Ne lăsăm prejudecățile să urle, lăsăm monștrii interiori să vorbească pentru că nu avem puterea de a accepta, de a iubi, de a tolera ceva ,,neobișnuit”.
Acum, voi deschide un capitol delicat din spatele adolescentei de astăzi. N-am crezut vreodată că răutatea nu are margini și că discriminarea poate afecta o inimă de copil într-un mod atât de profund. La doisprezece ani m-am izbit pentru prima dată de durere și pierdere. Reintrând în colectiv după o perioadă sumbră din copilăria mea, moartea tatei, pierderea eroului meu preferat, omul cel mai bun și special, am întâmpinat indiferența și întunecimea din inima colectivului. Prima etichetă a fost ,,orfană”, un bilet inofensiv lipit pe spatele meu, ce m-a făcut să plâng în pernă ore în șir. Apoi altul, ,,surdă” și ,,molipsitoare”. În mine se construia o râpă a nesiguranței, a fricii, a ideei că eu sunt cea defectă. Am fost marginalizată pentru un lucru de care nu eram eu vinovată, un lucru pe care nu mi l-aș fi dorit niciodată. Și am pierdut. Am pierdut copilul fericit de atunci. Am rămas singură, înconjurată de critici, râsete, din nou discriminare, violență, în fața ochilor avea să se prăbușească tot ce a însemnat ,,bine” și ,,frumos.” Regret că mi-am lăsat anii frumoși în drum și m-am maturizat bazându-mă pe suferința mea și satisfacția lor. Dar, n-o să-mi regret lacrimile. Datorită lor, eu am fost protejată de veninul societății. Ei m-au considerat distinctă, nu aveam multe din tot ce dobândeau. ,,Arta de a trăi împreună ”. La noi și-a pierdut semnificația. Cei ,,altfel” sunt împinși la marginea societății, criticați pentru ce fac, ce spun, ce arată, ignorând ceea ce sunt cu adevărat, oameni. Nu li se oferă șanse uneori, ori le sunt luate din propriile mâini. Însă, sunt unici. Asta îi evidențiază în acest tot unitar. Și îmi zic: nu mai există nimic din ce a fost iubire pentru celălalt? Nu mai există ,,te accept așa cum ești”? nici ,,îmi place că ești altceva față de restul”? Există doar: ,,nu-mi placi”, ,,e greșit ce faci, ce spui. E greșit tot la tine. Ar trebui să pleci”. Atât a mai rămas. Ruinele unei vechi clădiri care odinioară prospera în ideea pro diferențelor dintre toate ființele umane. Dar dispar. Încet, sigur.
Voi încheia cu dorința de schimbare, cu ideea de tolerare a orice este nou și totodată special, în existența lui. Mă voi așeza afară, pe fotoliu, voi închide lent ochii, trăgând aer în piept, lăsând imaginația să reconstituiască societatea de care am avut nevoie întotdeauna. Atât eu, cât și ceilalți care ajung în lumea asta. Aceste cuvinte n-au minirea să schimbe totul acum, ci au menirea de a ne trezi și a ne da seama că se poate și în alt mod, în alte circumstanțe. O să plantez, așa cum pot, speranță, sprijin, iubire pentru cei care cred că nu trebuie să primească. Nimeni nu merită atâtea lacrimi vărsate. Nimeni nu merită suferință. Nimeni nu merită etichetele și ura. Dar merităm să fim noi într-o lume a lor.
Incluziunea socială în Epoca Digitalizării
Incluziunea socială în Epoca Digitalizării este un fenomen care tratează importanța integrării tuturor oamenilor, neținând cont de diferențe, într-un mediu nou, o lume nouă, în care oricine poate adopta identitatea pe care și-o dorește, fără ca ceilalți să-l judece, cel puțin, după aspectul fizic. Din punctul meu de vedere, tehnologia poate aduce un mare aport în modul în care socializăm și suntem socializați. Prin urmare, scopul acestui eseu este de a demonstra cât de ușor și plăcut este să practici arta de a trăi frumos în mediul digital.
În primul rând incluziunea și integrarea se concentrează asupra celor care sunt în dezavantaj în comparație cu semenii lor, marginalizați sau au mai puține oportunități. Excluderea lor din societatea poate proveni din accesul limitat la instituțiile publice, sistemul juridic, locuințe, locuri de muncă, sănătate, cultură, educație, oportunități de mobilitate, geografie, dizabilități sau orice alt aspect care limitează accesul acestora la drepturile sociale. Acesta se poate baza pe etnia, rasa, religia, orientarea lor sexuală, castă, descendență, sex, vârstă, dizabilitate, statut HIV, statut de migrant sau locul în care locuiesc. Dezavantajele și excluderea sunt multidimensionale – cuprind dimensiuni sociale, politice, culturale și economice și operează la diferite niveluri sociale. Este dinamic, prin aceea că are un impact asupra oamenilor în diverse moduri și în intervale diferite în timp. Și este relațional – este produsul interacțiunilor sociale, care se caracterizează prin relații de putere inegale și poate produce rupturi în relațiile dintre oameni și societate, ceea ce are ca rezultat o lipsă de participare socială, protecție socială, integrare în societate și putere (Departamentul pentru Dezvoltare Internațională – OFID, 2010).
Digitalizarea, ca proces transformator de integrare a tehnologiilor digitale în viața de zi cu zi este prezentă modelând continuu societatea noastră și a fost recunoscut că are un impact semnificativ asupra cele mai tinere generații. Este accelerată de noile tehnologii și are un impact social și economic ridicat. Ca fenomen social, digitalizarea poate sprijini sau împiedica eforturile necesare realizării incluziunii sociale.
În acest moment, persoanele ce dispun de un dispozitiv mobil și acces la Internet sunt egale, nu mai există diferențe de gen, sex, rasă etc. Fenomenul de globalizare ne-a demonstrat că avem aceleași aptitudini și abilități fizice sau intelectuale și că niciunul nu este mai bun decât celălalt. Spre exemplu, un indian poate face munca unui american în Microsoft, fară ca produsul final să difere. Mai mult, digitalizarea a spart anumite bariere în varii domenii, creând platforme concepute pentru a sprijini persoanele cu diferite dizabilități și pentru a le spori capacitatea de a participa în societate. Astfel de exemple includ aplicațiile mobile care ghidează persoanele cu deficiențe de vedere cu voce, informații pentru o mai bună orientare a acestora în exterior, detectoare de lumină sau de mișcare, scanarea și citirea aplicațiilor sau chiar platforme web pentru persoanele dezavantajate fizic, care oferă informații despre evenimente care sunt accesibile pentru ei.
Mijloacele digitale de incluziune socială au un potențial extraordinar de a aborda provocările contemporane, dar numai ghidată de conștientizarea diferențelor de resurse, acces, potențial și riscuri pentru bunăstarea noastră și pentru progresul comunităților mai largi. Acestea se reflectă în domenii precum: sănătate și bunăstare – utilizarea instrumentelor digitale și a rețelelor sociale poate contribui în mod semnificativ la bunăstarea cetățenilor, mai ales când vine vorba de construirea încrederii și stimei de sine, sprijinirea educației de la egal la egal și îmbunătățirea abilităților. Tehnologiile digitale au potențialul de a ocoli teama de contact în rândul tuturor din nevoie de ajutor profesional și pentru îmbunătățirea sau menținerea sănătății mintale. Tehnologia digitală „poate oferi spații destigmatizate, încurajând capacitatea de a împărtăși povești personale, îmbunătăți relațiile sociale și afla despre resurse de la colegi, precum și câștiga informațiile, perspectivele și strategiile pentru a face față provocărilor (OECD, 2018: 8). Rețelele sociale și instrumentele TIC pot avea beneficii asupra sănătății mintale, prin îmbunătățirea abilităților sociale, vorbind cu prietenii și colegii online, exprimându-ne și inițiind noi acțiuni (Frith, E., 2017).
De asemenea, tehnologiile bazate pe inteligența artificială pot servi drept facilitatori pentru oamenii cu dizabilități. Acestea pot fi, de exemplu, sub formă de aplicații care transformă textul în vorbire pentru cei cu deficiențe de vedere.
În conformitate cu caracteristicile enumerate, există tipuri vaste de tehnici care pot fi utilizate pentru a implica mai bine utilizatorii serviciilor digitale de incluziune socială. Acestea includ: dialoguri indirecte (pagină web interactivă, blog sau wiki), dialog direct instantaneu (mesaj, chat), site-uri de rețele sociale, portaluri video, laboratoare sociale, „spații de creație”, jocuri și lumi virtuale care pot facilita aducerea unui soluții la anumite nevoi prin implicare directă.
Din perspectiva comunicării, instrumentele digitale de lucru pentru tineret oferă tinerilor: acces mai rapid la informații și îndrumări de bază, abordare interactivă care poate fi disponibilă în orice moment, indiferent de locul de reședință al cuiva și de dorința acestuia de a-ți expune identitatea.
În timp ce lumea online ne expune și la conținut dăunător, pe de altă parte tehnologiile manuale bazate pe inteligența artificială pot oferi noi oportunități deoarece pot fi folosite pentru a detecta, a descuraja și prevenirea discursurilor instigatoare la ură online, informând utilizatorii cu privire la potențialul rău pe care le poate aduce comportamentul cauză.
Considerând participarea, faptul ca oamenii să participe activ la acțiuni civice și pe arena politică este unul dintre cele mai multe domenii importante ale incluziunii sociale. Instrumentele digitale oferă noi oportunități de participare pentru tinerii marginalizați prin utilizarea diverselor instrumente digitale, precum: instrumente decizionale, petiții online, vot online, social media – ca mediu de (auto)mobilizare și coordonare a celor din comunități și servicii publice de e-guverning care oferă mai multă transparență deciziilor publice și facilitează comunicarea cu cetăţenii.
Un alt criteriu este reprezentat de creativitate și auto-exprimare pentru că Internetul și noile tehnologii reprezintă mediul propice pentru toate generațiile, datorită utilizării constante a acestora instrumente digitale. Cu toate acestea, nu suntem doar consumatori, ci și creatori, ca aceste noi instrumente oferindu-ne noi posibilități precum blogging-ul și vlogging-ul care au devenit foarte populare pentru a explica diferite probleme către omul din audiență, precum și pentru a crea comunități în jurul unor subiecte specifice; platforme precum Scratch, Code.org sau micro:bit au împuternicit comunități mari de învățare, unde putem crea jocuri bazate pe inteligență artificială, simulări, chatbot și multe altele.
În concluzie, lumea digitală ne oferă o bogăție uriașă de oportunități, începând de la accesul la informații și conținut educațional, până la posibilitatea de a ne exprima, dezvolta identitatea și a ne conecta cu alți oameni. În consecință, este de cea mai mare importanță să sprijin procesul de calificare și perfecționare a cetățenilor, în special a celor expuși riscului de excludere, furnizându-le îndrumare de încredere și prietenoasă prin meandrele lucrărilor digitale.
Vecini în cartierul „Pământ”
Atenție, drag cititor! Urmează o serie de speranțe și realități, o serie de întrebări cu sau fără răspuns, dar mai ales urmează gândurile sincere ale unei vecine pe care n-ați văzut-o, poate, în plimbările voastre zilnice prin cartier.
Suntem ceea ce mâncăm sau ceea ce purtăm? Suntem locul unde am crescut sau școlile pe care le-am absolvit? Sau suntem doar oameni, imperfecți, cu aspirații, temeri și mii de gânduri, toți vecini într-un mare cartier numit „Pământ”? Desigur, fiecare are casa lui, stăm pe străzi diferite, care poate nu se intersectează niciodată, stăm la colțuri așa îndepărtate încât uneori trebuie să ne urcăm într-un avion ca să ajungem la vecini ca să le cerem o „cană de zahăr” sau o mână de ajutor. Unii vecini locuiesc în China, alții mai aproape de aurora boreală. Unii vorbesc italiană, alții nu vorbesc deloc, ci comunică prin semne. Unii dansează step, alții abia învață să meargă. Unii se roagă la statui sau icoane, alții se roagă cu ochii îndreptați către cer ca viața să le ofere tot ce are mai frumos…Dar suntem vecini buni?
Încă de la începutul timpurilor oamenii au încercat prin mijloace variate să afle care e cea mai frumoasă „casă” din cartier sau care e cea mai bogată, în timp ce adevărata dilemă ar fi trebuit să fie „cum putem face ca fiecare casă în parte să contribuie la crearea celui mai bun cartier?”. Competiția a ajuns să fie o stare naturală, în timp ce colaborarea este prezentată ca un ideal, un proiect mediatizat, aplicat doar de cei care nu aleargă prin viață, ci de cei care se opresc să îi întrebe din când în când pe vecini „cum le mai merge?”. În paginile cărților de istorie putem găsi totul despre cum un război a schimbat soarta lumii, însă nu vom descoperi nicio mărturisire despre cum, poate, cândva, un simplu „te rog”, un sincer „mulțumesc” și un banal „îmi pare rău” au schimbat cursul unor evenimente nefericite și au reinstaurat o armonie ce părea demult pierdută.
Pentru a face cartierul un loc mai bun pentru toți trebuie să începem întotdeauna din propriile case. Acolo trebuie să ne aranjăm gândurile, să ne potolim prejudecățile, să ne educăm răbdarea și să învățăm tainele toleranței. Trebuie să ștergem praful de pe bunele maniere și să scoatem din cutii intențiile bune și caietele cu expresii frumoase. Pe lângă casă, să nu uităm să cultivăm iubirea și să împărțim roadele ei cu toți cei care ne trec pragul. După ce totul este pregătit, putem ieși „din curte” pentru a le arăta vecinilor cum conflictele ce fac dezordine se pot transforma în armonia ce poate păstra curată istoria ce abia se scrie.
Nu este nevoie să notăm reguli de bună purtare pe garduri și panouri, deși uneori doar așa atragem atenția trecătorilor grăbiți. Nu este nevoie să strigăm, deși uneori nu ne auzim nici chiar când stăm la aceleași mese de negociere. Este nevoie doar să arătăm. Puterea exemplului întrece orice cuvânt, iar exemplul poate deveni, în timp, un manifest, o mișcare către mai bine, către un cartier în care toți câștigăm și în care ura și discriminarea pierd teren pe zi ce trece.
Autorul Octavian Paler spunea că „Pământul este singurul loc unde se poate crea paradisul”, dar și că „orice paradis nu poate fi decât o mare simplitate”. Și oare nu avea dreptate? Înțelegerea, colaborarea, comunicarea sunt o mare simplitate atunci când știi că doar cu ajutorul lor poți fi un vecin bun și un locuitor de onoare al cartierului. Paradisul nu este acela pe care îl găsești între munți, printre piscuri înghețate și nici acela pe care îți imaginezi că-l vei descoperi ascuns pe fundul mării, între corali. Paradisul nu trebuie căutat o viață întreagă, ci trebuie creat în fiecare clipă.
Dar care este rețeta paradisului? Iar acest paradis este perfect? Căci cum pot crea vecinii imperfecți un cartier perfect? Acest paradis nu este, însă, despre perfecțiune, ci se construiește pe respect pentru diversitate, pe dorința de schimbare, pe bucuria de a-i ajuta pe alții să se ridice atunci când totul pare că merge în jos. Paradisul începe acolo unde simțul proprietății asupra cartierului se termină. Cartierul e un dar, ce ne ține în chirie, iar noi suntem stăpâni doar pe propriile gânduri, fapte, și intenții pe termen scurt și lung. Suntem posesorii sentimentelor pe care le transmitem și ai cuvintelor pe care le rostim. Fiecare religie în parte vorbește despre un „rai”, despre un paradis ce va fi găsit la sfârșitul vieții doar de cei care fac fapte bune, de cei care nu-și judecă aproapele, ci îl respectă, îl acceptă și îl ajută. Însă, nu mulți sunt cei care înțeleg că aceștia sunt de fapt pașii către crearea paradisului pe Pământ. Cartierul în care ne naștem și din care nu plecăm nu are întinderi infinite, însă în el există un infinit de șanse să-l facem să fie mai bun și să continue să țină la un loc, în armonie vecini de orice etnie, culoare, credință, vârstă, limbă, comportament sau opinie.
Sper ca într-o zi fiecare vecin să pună capul pe pernă cu gândul la lucrurile bune pe care le-a realizat, cu gândul la oamenii pe care i-a ajutat. Sper ca în acea zi, când în unele case luminile se sting, iar în altele abia se aprind, dând semn că vine o nouă dimineață, să se audă la știri și la radio că acest cartier „Pământ” a primit o nouă denumire, iar oamenii, vecini buni și gospodari l-au făcut să fie cartierul „Paradis”, o schimbare devenită realitate dintr-un vis ce părea cândva nerealist.
Arta de a trăi împreună sau traiul în stup
Provocarea este să nu romantizăm. Să nu îndulcim. Să nu trecem cu vederea nimic. Să nu oferim milă și simpatie discreționar, cum pun gospodinele margarină în cremă doar ca să ajungă la un rezultat bun pentru toți. Să nu scrâșnim din dinți când doar femeile din familie pun masa și o strâng, spălând vasele în tăcere în timp ce soții, iubiții, frații, tații și fiii se duc pe canapea să stea pe telefon sau la televizor. Să nu ne mușcăm limba după cum am fost obișnuiți atunci când avem de-a face cu rude care ne invadează spațiul personal, care pun întrebări indiscrete și caută să adune îndeajuns de multă informație incriminatorie cât să satisfacă curiozitățile de acasă și bârfa de la cafeaua de dimineața cu vecina.
Întrebarea este cum să redefinim respectul față de ceilalți, cât și față de noi în vremuri atât de tulburi în care parcă am fost țesuți cu ață de pescuit și ne zbatem mai ceva ca peștii? Pandemia ne-a pus față în față cu firele narative fundamentale ale vieților noastre, pe care le-am ignorat deplin pe vremea când puteam căuta graficare înfara locuinței – fie că era academică, prin a ridica mâna mai sus decât toți ceilalți; profesională, prin a câștiga mai mult decât colegii și a scormoni confirmarea că într-adevăr orele noastre suplimentare și-au lăsat amprenta pe fluturașul lor de salariu; socială, prin nenumărate brățări de festival strânse la o mână, poze pe Instastory din locuri pe care nici nu le-ai consemnat bine în memorie, însă acum îți lipsesc; romantic prin întâlniri de Tinder care nu s-au sondat cu nimic concret. E greu fără distrageri care să te valideze, de aceea mulți s-au apucat de podcasturi, fiindcă nimicul zilei lor este știrea zilei tale, inspirația zilei tale sau cel mai probabil, zgomotul de fundal al zilei tale.
Ca niciodată, suntem constrânși și înconjurați de ceilalți, o oaste care se protejează și simultan devorează pe ea însăși în numele supraviețuirii. Suntem constant stimulați de sunetul celorlalți, în căști, în reclame, în filme, față în față, în mesaje, în scurte apeluri telefonice; acest fluviu abundent de informație nu consemnează la final, mai nimic, doar prezența unui public. Ca un roi de țânțari ne învârtim în cerc ținând vie senzația de zbor și comunitate – când îți vine rândul, vorbești și exiști; dacă ești puțin mai insistent și zgomotos, te înfigi în portativul altuia; daca ești extenuat, îți pasezi replica. Indiferent, suntem o adunătură de zumzete în care prevalează în mod dominant câte un nou necaz. Nimic nou sub soare până acum. Problema este că de doi ani și ceva nu mai putem ignora nefasta abătută asupra apropiaților, precum nu putem nega nici existența dinamicii de familie care ne-a marcat copilăria și pe care o vedem transpunându-se în viața intimă a noului nostru cămin prin repunerea în scenă a certurilor despre bani, consumabile și mai mult decât orice, absența unui scop comun.
Putem vorbi în gol despre idei liberale și utopiste în care includem elemente de diversitate de toate soiurile, însă discursul e deja universalizat de momentul în care aduci la masa de sărbători sau alte evenimente mai puțin importante, nucleul familial de care te-ai distanțat cu ocazia emancipării prin plecarea la facultate, începerea unui job departe, căsătorie sau imigrare. Avem de-a face cu universalul la masă: probleme de ideologie, considerente politice ireconciliabile, conflictul generational și prăpastia între preconcepțiile generației de părinți și realitatea prin care odraslele lor navighează.
Putem vorbi despre momente aparte care să ne încălzească inima în postura de cititori, însă orice bună anecdotă sau istorioară pălește în contrast cu întâmplările intime ale fiecăruia din ultimii ani. Toți parcă am stat închilozați la un priveghi interminabil, forțându-ne să îi acomodăm pe cei care zbiară și bocesc, pe cei care beau pe sub mustață, pe cei care își scarpină palma dorind să mai joace o mână, pe cei care ochesc un bun din casa defunctului, pe cei care vor să îi ia locul în coșciug, pe cei care nu voiau oricum să vină și ar fi preferat să uite că au fost vreodată legați prin sânge, obligație sau împrejurări de defunct, cât și pe cei care în ciuda tragediei, parcă se bucură sardonic asemeni hienelor că sunt martorii prăbușirii unui titan.
Încet, încet ne ridicăm de pe locurile noastre după ce lamentările au ajuns inutile dacă nu prefăcute, și ne luăm frâiele în mână să ne continuăm călătoria. Nu putem nega faptul că ne vom întoarce la priveghi cu diverse ocazii, însă nutrim speranța că vom fi mai înțelegători și autosuficienți astfel încât să asimilăm situația mai bine. Când pe înăuntru ne întindem ca niște pomi, afară căutam să ne punem rădăcini – am realizat cât de mult contează oglindirea dintre cele două, nu putem crește într-un mediu cu dăunători și simultan, nu putem îmbolnăvi mediul înconjurător din cauza a ceva ce putrezește în noi. Trebuie făcută o curățenie intrinsecă ca să realizăm armonia interior- exterior în relația cu ceilalți, apoi să îi confruntăm și să alegem deliberat a nu-i mai menaja pentru o conjunctură împăciuitoare care ascunde un stadiu de putrefacție.
A trăi cu ceilalți este o artă care nu se sondează la finalul zilei cu nimic ce poate fi înrămat sau lustruit. Nu se dau medalii și amintirea pozitivă a unui individ se șterge după ce generațiile succesoare o îngroapă în banalitate. Adesea, arta aceasta nu implică obișnuita relație muză-artist, ci jocul concomitent a nenumăratelor roluri de mediator prin care ne pierdem pe noi îndeajuns încât să jucăm roluri necesare poveștii celui din fața noastră. Anne Carson pune elegant punctul pe i: “It is easier to tell a story of how people wound one another than of what binds them together”, suntem dependenți de povesti tragice în care vedem sentimentele noastre negative exteriorizate; urmărim cu interes crescut certuri televizate, acte de vandalism și vanitate de la psedo-celebrități care întruchipează mai repede personaje de fabulă decât de roman; căutam constant sămânța de rău în celălalt astfel încât să ignorăm buruienile din noi.
Contrar celor scrise până acum, arta de a trai cu ceilalți ajunsese într-un punct critic până la pandemie, ca un animal pe cale de dispariție sau o taină meșteșugărească în care nu se mai găseau mâini agile. Motivul pentru care ajunsese într-un stadiu deplorabil era tocmai fuga noastră de aceasta abilitate. Este îngrijorător cum am ajuns să consideram sănătoasă simbioza conceptului de branding cu identitatea unui om, și cum lăsăm oamenii să vorbească despre ei înșiși ca un produs ce necesită câteva upgrade-uri de marketing. Ajunsesem să industrializam și sterilizăm relațiile dintre oameni, fugind de sentimentele viscerale pe care ceilalți le pot trezi în noi: milă, jenă, indiferență, umilire, cruzime, toate acestea sunt firești în momentul în care oamenii cu care interacționezi sunt oameni, și nu o audiență de pe urma căreia poți capitaliza.
Arta de trăi cu ceilalți e arta de a trăi într-un stup, în care zumzăim frenetic, ne lovim unii de alții și ne scuzăm calm că ne-am călcat pe bătături.
Declar că am întocmit personal prezenta lucrare, și îmi asum consecințele legale care ar rezulta în caz contrar.
Un cerc de oameni
„ A avea un prieten este mai vital decât a avea un înger” a spus, odinioară, Nichita Stănescu, scriitorul meu preferat. Acest citat mă duce cu gândul la starea pe care o avem când suntem împreună. Suntem în extaz, ne simțim mulțumiți și împliniți. De ce oamenii trebuie să strice aceste momente prin răutate și ură? Părinții ne citeau basme cu prinți, prințese și animale magice, în care exista și o minima doză de răutate, pe care, poate, nu am sesizat-o pe moment, dar s-a întipărit într-un colt ascuns și îndepărtat al creierului nostru. Și sunt de părere că acolo s-a stricat toată inocența noastră…
Să trăiești împreună cu cineva este o artă. O artă fină pe care trebuie să o învățăm încă de mici. Trebuie să învățăm să fim buni cu toate ființele, de la furnici, la animale, până la oameni. Trebuie să învățăm să acceptăm pe oricine, indiferent de felul în care aceștia se poartă cu noi. Cred că asta ar fi necesar să intre în „cei șapte ani de acasă” sau în cultura noastră generală. Primul lucru care trebuie să ne fie adus la cunoștință din primul moment de viață este „primești bine, oferi bine”.
Oamenii sunt precum florile. Împreună sunt fermecătoare (aici, ne gândim, de exemplu, la un câmp plin cu lavandă), separate sunt triste. Unele fără altele, nu ar putea să trăiască, nu ar știi ce să facă și nu s-ar dezvolta. Oamenii fără oameni ar fi sălbatici, nu ar avea un curs firesc al vieții și nu ar putea socializa. Suntem o fire sensibilă, firavă, care are nevoie constantă de atenție, de afecțiune și de grijă. Suntem dependenți unul de celălalt. Florile lasă în urma lor petale și parfum, oamenii lasă în urma lor amintiri și culori, culori care sunt exprimate prin pasiuni și acțiuni, prin omenie.
Nicolae Iorga a zis „Omul trebuie să aibă și prieteni și dușmani. Prietenii îl învață ce trebuie să facă, iar dușmanii îl obligă să facă ce trebuie”. Consider că spusele marelui istoric sunt cele mai în măsură să reflecte această artă de a trăi împreună. Fiecare om are rolul lui în viață, nu contează dacă acela este bun sau rău. Este în viața ta cu un motiv, are un scop bine definit și bine conturat. Putem compara această situație cu cea a animalelor de companie: rolul lor este acela de a ne învăța să ne bucurăm de moment și de prezent, să iertăm, să trăim cât mai simplu și să iubim necondiționat. Ai spune că sunt lucruri mărunte, nu? Ele pot schimba foarte ușor lumea. Un mic zâmbet oferit unui oarecare om pe stradă poate schimba radical starea acestuia, ba chiar a amândurora.
Mă numesc Maria, am 20 de ani, sunt elevă la Școala Postliceală de Asistente, sunt studentă la Facultatea de Comunicare și relații publice, iar printre altele sunt și om.
Încă de mică mi-a făcut plăcere să mă afund în cărți, să fiu într-o lume paralelă față de lumea noastră, cea reală, care mi s-a părut atât de rea și de dură. De când ajungem la școală, părinții ne spun mereu că lumea e rea și că trebuie să ne ferim cum putem, dar niciodată nu mi s-a părut ceva de ascultat. Asta vedeam inclusive in filme, precum Cenușăreasa sau Albă ca Zăpada, mereu exista un personaj negative, un personaj rău. Am preluat de la personajele fictive, din cărți și din desene, tot ce era mai pozitiv. Am învățat să reacționez la ură cu bunătate, să nu plătesc niciodată cu „aceeași monedă” (cum ar spune oamenii, nu?), am învățat să ajut pe oricine, indiferent de felul în care aceștia s-au purtat cu mine, inclusive să nu fac alte persoane să se simtă prost din cauza mea, am încercat să sprijin întotdeauna pe oricine.
Astfel, se face că destinul m-a adus pe drumul asistenților medicali, cei despre care știm că ne ajută, fără îndoială, în privința durerii, fizice sau sufletești. Cel mai ușor pot ilustra cazuri în care chiar am simțit că sunt conectată cu lumea, că trăim toți împreună, cu ajutorul unor exemple din viața mea, pe care le voi ilustra în rândule care urmează.
Făcând practică în spital, am realizat câte emoții există (fericire, teamă, tristețe, curiozitate), dar și câte tipuri de ființe umane există, de la cei buni, la cei egoiști, până la cei răi. Totuși, cred că și ei sunt oameni. Pentru mine, termenul de om reprezintă o ființă umană, care, pe interior, știe să iubească în felul ei, care dorește să facă numai bine, dar care, la un moment dat, a suferit, a fost rănită, și a preferat să se ascundă într-o armură, cam ca acelea pe care le vedeam noi în desene când eram copii, dar, în acest context, este o armură invizibilă.
O întâmplare dintr-o dimineață rece m-a făcut să cred că nu mai există oameni fără armură, așa cum am menționat anterior. Un copil care a trecut pe culoarea roșie a semaforului, avea în jur de 14-15 ani, a fost lovit pe trecerea de pietoni de către o mașină. Persoanele care au fost martore accidentului, în loc să îl ajute, au preferat să certe copilul pentru greșeala sa, ceea ce nu era adecvant în acel moment. Dar destinul mi-a arătat că mă înșel, că nu este cum credeam eu, și ni l-a pus în cale pe, să îi spunem, David, un băiat care a sărit să mă ajute și pe mine în acordarea primului ajutor, dar și pe victimă. A vorbit cu el, l-a liniștit, i-a explicat pe un ton calm că a sunat la ambulanță și că va fi pe mâini sigure din moment în moment. Din toată marea de oameni din zona aceea, David a fost singurul care a fost om.
Din punctul meu de vedere, cercul reprezintă o linie nesfârșită, un simbol al întregirii, exact și cu oamenii. Arta de a trăi împreună poate fi foarte ușor asemănată cu un cerc, un cerc de oameni. Avem atâtea lucruri în comun, dar suntem atât de diferiți. Ne putem lega precum capetele imaginare ale unui cerc, putem schimba total lumea dacă ne strângem mâinile. Schimbarea este doar în mâinile noastre. Trebuie să deschidem ochii și să fim mai atenți la lumea din jur, la ființe, la natură.
Aș vrea să închei în simetrie cu începutul, adică tot printr-un citat, anume „Toți avem o chemare. Și job-ul nostru real în viață este să ne dăm seama cât mai repede care e această chemare. Să înțelegi cine ai fost menit să fii și să începi să onorezi această chemare pe cât de bine poți”, spus de Oprah Winfrey. Menirea noastră este să fim oameni, să ne trezim dimineața și să ne scuturăm de tot ceea ce înseamnă influențe și gânduri negative.
Privesc către oameni cu ochi de zeu si plămâni și inimă de muritor și văd atât de multă durere. Ură între oameni care se iubeau și dor, atât de mult dor, între mame și copii, între îndrăgostiți care se simt infiniți și inimi frânte în interiorul oamenilor care vor totul. Văd o comunitate care încearcă să nu se destrame, deși suferă din cauza unei structuri instabile și un vânt care se întețește o face să se clatine. Atât de mici par rupturile dintre oameni comparate cu acest vânt al schimbării. Indivizii înfipți în pământul a ceea ce cunosc, care mențin structura în picioare cu prețul că întorc spatele la orice nou. Și pleacă piese din comunitate, călare pe vânt, spre răsărituri mai aprinse și apusuri mai albastre.
Și fiecare se gândește doar la el și ce e al lui, și nu se gândesc de ce un altul e în felul în care e. Unele lucruri pot fi iertate. Altele nu ar trebui iertate niciodată. Și e atât de greu să faci o decizie corectă, mai ales că nu știi niciodată dacă ce alegi îți face viața mai grea sau mai ușoară. Cum să-ți formezi un mecanism adaptativ de învățare dacă nu știi consecințele latente ale acțiunilor tale? Unele persoane au învățat să evite urlete și lovituri de mâini și de picioare în loc să învețe sa fugă. Acum nu-și mai amintesc nici cum să respire.
Privesc peste oameni și mă gândesc, eu oare ce aș face în locul lui, în locul ei, în locul lor, doar așa poate cândva aș putea prinde și eu o idee despre ce să fac în locul meu. În schimb, văd un tată cu o bluză ștearsă și pantaloni peticiți care îi cumpără băiețelului său un set de construit circuite electrice cu adaos comercial de sută la sută. Mi-am închis ochii atunci. M-a durut ceva, dar nu știu ce, nu știu nici dacă a durut frumos sau urât.
Cred că ei au dreptate când spun că vremurile de izolare ne-au adus împreună. Atunci am văzut că străinii de lângă noi sunt tot oameni, și că și ei simt singurătate, și le lor le este dor de aceleași lucuri ca și nouă. Că toți suferim la fel, și că nici ei nu pot găsi confort în familiaritate, așa că am găsit toți confort în acest sentiment imuabil de împărtășire a acelorași dureri și doruri. Primul pas: am aflat că și oamenii pe lângă care trec pe stradă au sentimente. Pasul doi: hai să vedem dacă nu avem și altceva în comun. Și avem. Creierul nostru detestă nesiguranța. Dacă este ceva ce nu știm, îl va completa cu ceva, fie acestea aberații, ignoranță sau simplă negare. Creierul e vulpea, iar nesiguranța este tare, tare acră.
Am văzut ochi care s-au uitat pentru că nu s-au privit niciodată. Și stele care au decis că e mai bine să nu împlinească unele dorințe. Și ador aroganța tinereții, care inspiră până și senectutea să continue să încerce. Dar mă doare tinerețea pentru că e ca atunci când ai învățat să mergi, dar de data asta nimeni nu te apară de colțurile ascuțite de mobile, sau de cuțitele rămase nesupravegheate. Și mă impresionează adn-ul speciei umane, care nu îi lasă să renunțe și îi face să se ridice din nou și din nou. Chiar dacă e sisific, și e doar pentru că au avut neajunsul să trăiască. Mai cioranian nici că mă suport. Și este greu să trăim împreună, dar e tot ce avem.
Și nu toți avem o lume mare. Pentru unii e chiar foarte mică, prea mică să vorbim despre aripi, căci nu încap. Și dacă se rupe ceva în această lume mică, se zguduie cu totul. Poate îi sparge și zidurile, dar poate doar o distruge cu totul. Și sunt mii de lumi sfărmate oriunde te uiți, doar că nu te uiți, nu cumva cutremurul lor să fie transmisibil lumii tale.
Dar am văzut și frumusețe. O femeie bătrână care își sună soțul în fiecare seară în spital să bârfească despre celelate babe din sat și despre ce s-a întâmplat în ogradă. O fată cu ochii în lacrimi care fuge către un băiat care tocmai coboară din tren în partea cealaltă a gării. O bunică care îi spune nepoatei sale la grădina zoologică cum ea își tratează văcuțele mult mai bine. Doi tineri, în fața unui bar, care se ceartă despre cum se aplică probabilitatea pentru o combinație de cărți. Am văzut o persoană trecând strada să nu strice zăpada proaspăt așternută și doi prieteni care plâng împreună în fața unui bloc pentru că viața nu i-a tratat cum s-au așteptat.
Nu știu ce altceva este de făcut decât să privești. Și poate doar să speri să prinzi momentele de magie, când două suflete rezonează, și timpul încetinește, și lumea e mai liniștită. Și vezi ceva, un ceva pe care aproape nu-l observi, și îți închizi pleopele să îl fotografiezi. Dar tu știi că a fost acolo. Și realizezi că acesta a fost o manifestare a faptului că suntem împreună, și poți simți încă acea uimire copilărească care te face să-ți deschizi ochii larg, căci există lucruri, momente, persoane, ceruri care trebuie savurate, care îți fac ochii să saliveze. Și îți redeschizi pleopele, și acel lucru la care ai fost martor a dispărut, într-o clipire. Și-ți zâmbești înainte să faci următorul pas, pentru că pentru o secundă ai fost mai viu.
Cât de departe ești de aproape?
Și părinții mor uneori prea devreme.
Ce simt?
Simt că pierd controlul, zi de zi parcă se duc toate și nu mai pot să prind niciun fir. Toate firele (emoțional, fizic, psihic, relațional) simt că s-au amestecat și sunt undeva departe de mine. Nu pot nici măcar să le ating ca să le deznod. Simt cum vreau să îmi revin într-o zi și am energia de a mă readuce în normal, dar a doua zi cade tot sistemul clădit ieri. Și cad și mă ridic și cad și… obosesc încercând să fac totul deodată când ceea ce pot să fac e să stau întinsă pe covor și să mă uit la tavan. Atât. Atât pot.
Simt că nu mă mai înțeleg pe mine. Simt presiunea trecutului care îmi arată că: uite, așa bine erai cândva nu demult și mă mustrez inconștient prin comparație cu timpurile mele glorioase. Și știu că nu e în regulă să compar timpurile între ele, dar asta simt. Simt frustrarea că nu pot. Și ceea ce pot, simt că nu e de ajuns când mă descos în mii de fire. Firele haotice din mintea mea sunt undeva departe, deasupra mea ca sabia lui Damocles. Sunt undeva unde nu le pot atinge, dar le văd și le simt cum mă sufocă. Și mai simt firele care trag de mine din exterior: să fiu prezentă, să fiu prietenă, să fiu la cursuri, să fiu la muncă, să îmi pese, să înțeleg, să nu uit, să mănânc și să nu mă îndop când ceea ce îmi lipsește de fapt e grija și iubirea. Și simt cum nu mai am vlagă. Mă răscolește presiunea unei iubiri pierdute și vreau să iubesc, dar nu mai am acel destinatar. Fragmentul din inima mea care să iubească acel destinatar a înghețat brusc. Încerc să iubesc, încerc, încerc… Îmi tot repet aceleași propoziții ca pe niște maxime stoice, gândindu-mă că poate o să funcționeze. Altă iubire vrea să plece în neant și simt că acea iubire pe care o să o pierd la ultima sorbitură de vis mă va omorî, mă va face zob, și praf o să devin atunci. Mă voi trezi la o realitate golită de iubire și voință. Aricioasă o să devin pentru cei din jur. Dar, oare știu ei că îi iubesc în continuare, deși sunt așa?
Și ce fac? Acum, ce fac? Prinsă între atâtea lumi, unde să mă duc și pe cine să ascult? Cum să mă ridic și cum să nu distrug vasele de lut pe care le modelez împreună cu cei din jur? Cum să mai trăiesc cu cei din jur când m-am blocat, iar mâinile nu mai pot modela. Mă uit la ele și ele rămân plecate.
Știu că ține de mine. Știu. Dar mai știu că nu am energie și putere să le duc pe toate. Și ce fac acum? Caut. Mă caut. Nu găsesc. Nu mă găsesc. Apoi arunc un ochi mai departe de mine. Mă văd în alți oameni, văd părți din mine pe care le-am lăsat în ei și pentru o clipă a trăi înseamnă a iubi. Și ce frumos șade iubirea mea, ca o zână își face magia în cei pe care îi iubesc.
Unde e iubirea mea? Unde ai plecat? Mă uit în sus. Acum o văd, zâmbesc, vreau să plâng, iar lacrimile nu curg. Mă uit din nou în zare. Vă văd pe voi, oameni din jurul meu, oameni întâmplători, oameni… Vă văd și simt că și voi mă vedeți cumva mai departe de privirea-mi ostenită. Îmi vedeți iubirea și grija pe care le-am pierdut. Oameni se nasc și mor, oameni vin și pleacă. Oamenii sunt ancore care mă țin pe aici, pe Pământ și nu mă lasă să vreau să pot să plec în altă lume, pe altă lume. Mă uit la voi. Vă ascult, vă citesc, mă uit încercând să vă descifrez ascunși printre culori. Voi… voi ce faceți? Nu vă aud, sunteți departe. Mă aud pe mine, strigând aproape. Îmi strig: iubesc clipa, iubesc floarea, iubesc raza de soare, iubesc vântul ce-mi mângâie obrazul după lacrimi dulci sau amare și sunt recunoscătoare.
De ce tu nu mai ești aici să le vezi? Și pentru o clipă raza de soare venită în ochi când am ridicat capul spre cer s-a transformat într-un fior nebun. Și m-am simțit atât de mică și neputincioasă. Știam din clipa aia că doar eu o să mă mai bucur de viața ce pentru mine merge mai departe. Ciudat, mergeam și nu mai simțeam nimic. Am zâmbit greu și am continuat să merg. Peste tot vedeam doar amintiri ce mă duceau în trecut.
Revin în prezent. Vreau să ajung să iubesc din nou viața în sine. Timpul ce mă poartă în pântecul lui mă va aduce din nou la mal. O să îmi revin. O să… Off! Îmi dau cu certitudinile de pământ și mă vreau aproape de mine că să fiu aproape de ceilalți. Și știu că voi sunteți acolo, lângă mine, deși eu sunt departe. Am tot plecat în alte timpuri. Acum vreau să stau.
Ca de nicăieri, o mână pe umăr se transformă într-o îmbrățișare și orice cuvânt murmurat se împletește cu iubirea din prezent a celui de lângă mine. Tresar și simt în mine ceva înflorind. La greul vieții vezi cu cine îți împarți traiul. Am pierdut un părinte, am pierdut o iubire pură, o grijă aparte care mă proteja sub aripile ei mari de răul din lume chiar dacă eu mă vedem independentă și cunoscătoare de oameni. În jur am oameni care, așa cum or fi ei, au grijă de mine în modul lor și ar fi nedrept să mă fac că nu văd. Îi iubesc atât de mult și le mulțumesc în felul meu pentru că pur și simplu sunt.
Am grijă.