Liceu

Uneori ne avântăm poate prea mult în haosul din jur; suntem prea atrași de sclipirile lumii palpabile care orbesc și uităm astfel încât să coagulăm valori care, până la urmă sunt chintesența noastră ca indivizi. Cred că există acest risc, de a ne îndrepta încet, dar sigur pentru o lume în care nimic nu mai sunt profund, limitându-se totul la o suprafață fără esență. Acest lucru primejdie se naște din ura ce mocnește, din rău și nepotrivirea opiniilor.Valorile pe care le acumulează zi de zi sunt singurele fundamente care mai rămân, atunci când totul se pierde. Ce e frumos aici? Că fiecare are valori după care își construiesc viitorul. Atât de diferite, dar care împreună ne aduc în sânul unei societăți edificate în spirit moral.De ce să rătăcim așadar, într-o lume atât de frumoasă, care sunt extrase sursa de vitalitate, tocmai prin discrepanțe, când chiar fundamentale noastre, ale dimensiunilor interioare, nu sunt martore ale comuniunilor între diferențe?

Bertolt Brecht spunea că „ Arta nu este o oglindă. Arta este un ciocan . Pornind de la acest citat, încercat în rânduri ce urmează să deslușesc cu diferențial general umane, de la aspectele fizice până la cele de nivel intelectual, moral, îmbinate într-o formă superioară de înțelegere numită simbolic compasiune (fără fără a face referire în acest caz la caracterul poate de compătimire la acest termen) au făcut parte din noi și ne-au clădit – istoria ne este martor în acest sens. În această împrejurare, când compasiunea vine în ajutorul individului de la înțelege, se naște o formă altă formă a artei, ca instrument , și nu ca o copie a realității.

Există o artă de a trăi împreună , dar nu trebuie să fie învățat într-o aură de mister, căci aprofundând subiectul, realizându-l cât de ușor este până la urmă, înțelegem . Să pornim de la un exemplu concret, actual – diferențele etnice. Această situație pe un peidestal și autoproclamarea superiorității sa născut ca urmare a unui neajuns spiritual. În primul rând, de aici învățăm una poate dintre cele mai importante lecții – să fim împăcați cu noi. În momentul în care sesizăm că acțiunile celorlalți nu mai au efect asupra noastră, căci nu mai sunt sursă de conflict, găsim însuși izvorul care ne ferește de căderea într-o prăpastie a unei lupte perpetue cu cei din jur.

Apoi, un alt subiect important de atins și de sintetizat este același la polarizare, căci tocmai acest lucru a dus la ațâțarea conflictului din cauza opiniilor diferite. Însă polarizarea nu este singurul fapt complementar la uri în societate, căci poate mai mult cântărește nivelul de neînțelegere la care sa ajuns, de apatie asupra crezului celuilalt. Care sunt cauzele? Stresul, ego-ul crescut. Ne dorim mereu să fim mai bine decât ceilalți, în loc să privim către reușite le anterioare spre a nu motiva. Cădem într-o capcană făurită din amăgiri și atunci o reacție poate firească în acest context, aceasta este a defăimării. De ce? Ei bine, este psihologic dovedit că rata propriei stime de sine crește odată cu scăderea stimei celor din jur.Astfel, dacă considerăm aprecierea personală ca fiind laudă, se poate folosi aici expresia „Lauda de sine nu miroase-a bine” , făcând referire la modul toxic și nepotrivit prin care oamenii oamenii fac loc în societate.

O mare scriitoare și poetă contemporană – Ana Blandiana – spunea odată ca și mai ușor să facem bine decât rău. Când am auzit înâia oară aceste cuvinte, am știut că mă vor urma ca un sfat venit din partea unei somități, adresat mie, personal. Astfel, preiau din experiența ei de viață care vine ca o încununare a eforturilor ei și îmi permit să adăugă o mică contribuție personală, pentru a da curs formulării unui răspuns adecvat cerinței. Cred că e mai ușor să iubească pe cineva cu diferențiale evidente dintre noi și individ, căci ele ne atrag spre necunoscut. E un clișeu, dar dacă am fi cu toții la fel, oare ne-ar mai captiva ceva? Oare n-am fi veșnic în căutarea unei trăsături altfel decât ale noastre?Nu ne-am plictisi oare dacă ne-am trezi dintr-o dată într-o lume în care să nu privim de fapt pe noi ca într-o oglindă, decât pe alții cu frumusețea lor diferită de a noastră? Esențial aici este să-l înțelegem că diferit nu trebuie mai rău, poate nu și nici mai bine. Înțeles doar că nu seamănă cu ce avem sau suntem noi, și nu putem judeca nicicum. Luându-o pe demers invers, pentru a mă face explicită în raționament, dacă în loc să judecăm, noi sunt cei condamnați și criticați, pentru simplul motiv că sunt în minoritate, oare cum ar fi?

Vreau să dau exemplu o poveste. O poveste asupra căreia, recunosc, am avut prejudecăți, dar care, din momentul în care am citit primele cuvinte m-am înfiorat într-atât și m-am găsit într-o împrejurare ce-mi cerea să recunosc că nu degeaba Dostoievski este unul dintre cei mai mari scriitori ai timpurilor. Crăciun” se numește, și spune povestea unui băiețel, a unui copilaș care a murit din cauza urii și a fricii lumii. A simțit prea devreme chemarea către o altă viață, doar pentru că era diferit – adică sărac în acel context. Oamenii parcă se încăpățânau să îi dea un colț de pâine, să fie buni.Se temeau – să nu fie ei la rândul lor judecați de ceilalți, ori chiar de destinul însuși, ca și cum un gest de omenie ar fi însemnat schimbarea rolurilor între ei – bogații și copilașul fără nimic. Povestea este scurtă și ce e frumos la ea nu sunt cuvintele, ci absența lor, ceea ce rămâne când este oprit din a mai răsfoi cartea și nu gândim, încercând să-l înțelegem lumea din jur. Am ales acest exemplu, căci cred că este cel mai frumos dintre toate, potrivit să sprijine demersul acestui eseu. Spune totul, cum diferențiale sociale duc la moartea trupească, dar și mai rău, duc la moartea sufletului. Dacă a murit sufletul, frumosul inevitabil este pierdut undeva prin străfundurile superficiale ale lumii.

În acest spirit, îmi permit să se încheie astfel: e mult mai ușor să nu acceptăm deosebit, decât să le criticăm ca apoi să le condamnăm. E mult mai ușor să iubim. Să fim mereu buni, căci bunătatea autentică poate a ajuns astăzi o altă formă de artă, atât de rar este întălnită în această societate a noastră, unde rău nu va fi mereu ascuns sub chipul bunătății. Nicicând răul nu se va arăta în întregime așa cum e el, căci ar speria prea tare.

Dar ce putem face? Putem să nu unim cu toții în gând, păstrând speranța unui mai bine . Până atunci Rabdă inimă și taci, că n-ai alta ce să faci.” spune o zicală veche. Cu alte cuvinte, haideți să începem cu noi schimbări, haideți să nu încununăm sufletul cu frumos și să încerc să îi învățăm și pe ceilalți. Să nu ne lăsăm influențați de valurile lumii, căci ne vor îneca odată.

O lume plină de deosebiri, este o lume deosebită. De ce să o transformăm?

Renumitul politician american Martin Luther King afirma: ,, Oamenii se urăsc pentru că se tem, se tem pentru că nu se cunoaște și nu se cunoaște pentru că nu comunică ”. După părerea mea, acest lucru explicat situația actuală a pe întreg globul pământesc. Astăzi, tronează așa numitul proces ,, lupta pentru existență ”. Fiecare tinde să ajungă cât mai sus, să treacă peste posibil, astfel creând o competiție aprigă între popoare, competiție care durează deja sute de ani, începând cu sclavia, ideologia nazistă și continuând până în prezent cu diverse mișcări ale poporului. Aceste mișcări au fost conduse de ură, iar ura este alimentată de frică ,, selecției naturale ”, în care cel mai puternic învinge.

     Pe zi ce trece, fără a ne da seama, devenim jertfe ale unui lanț de complexe impuse de către societate. Aceste idealuri evoluează, dând naștere unor noi viziuni și stereotipuri, iar acestea la rândul lor, devin factori inițiali în declanșarea unor lupte și conflict între popoare. Astfel, cum putem trăi împreună într-o societate, în care realitatea este negată, iar oamenii devin simple șabloane, modele de urmat sau țintă de luat în derâdere.

   Trăim într-o lume în care, din păcate, trage la cântarul valorilor, mai mult aspect exterior la oameni, decât greutatea cunoștințe și a calităților morale. Oare acest lucru descrie un om ca o personalitate? Oamenii sunt hipnotizați de perfecțiune ce o văd pe rețelele de socializare și tind să-și creeze o astfel de înfățișare, scop care de multe ori eșuează, iar eșecul atrage fenomenul de discriminare, ca o evită a realitate, și ca o formă de mascare a ,, defectelor ”posedate. De exemplu dacă o persoană observă mici imperfecțiuni personale, atunci aceasta încearcă să caute defecte în alții, pentru a-și justifica neajunsurile proprii.

   DA! Am ajuns într-o lume crudă. E urât ce am ajuns să fim. Mașinăria aceasta a fost pornită încă din cele mai vechi timpuri. Ne referim la sclavie, ca prim-proces de manifestare a discriminării, fenomen ce a pus bază multor probleme și neacceptări în secolul XXI. Sclavia era un proces desemnator a condiții umane, viață fără drepturi, muncă fără remunerare, a ,, uneltelor vorbitoare ”, în mare parte fiind exploatate oamenii din Africa, oamenii de culoare. Astfel sa pus baza unor chinuri nesfârșite și neacceptare. Culoarea pielii, determinată de Mama-Natură și condiții geografico-climatice, au devenit un criteriu de divizare în clasă socială.Un caz care confirmă și aduce adevărat aceste idei este mișcarea „Black Lives Matter”, care a fost inițiată în SUA, și a adus rasismului în centrul atenției publice, numai în America, ci peste tot în lume. Ar fi timpul să uităm de ideea dominantă a supremației rasei albe.

De altfel, cine ar putea da definiție unui proces obișnuit de conviețuire în societate, sau a termenului de unitate globală? Dar nici tăcerea nu e o opțiune. Trebuie explicate lucrurile la nivelul celor percepute. Ar trebui să recunoaștem și să punem în valoare diferențele. Ca să creștem o generație care în care să se afirme cu mândrie: ,,Toții suntem egali, dar fiecare e unic. Oare nu este aceasta o minune?” Lumea ar fi prea tristă și fără de sens, dacă am avea toți aceeași înfățișare, același talent și caracter. Oare nu e mai interesant să fim spectatori ai unui teatru viu în care ai analiza orice zâmbet, mers, siluetă? În acest moment ochii percep imaginea raiului pe Pământ. Civilizațiile au frica de a-și pierde din specific, iar imigranții sunt priviți ca o armă, care ar putea strica mersul normal al unui proces firesc de integritate națională. Fapt lipsit de adevăr, după părerea noastră.

  Amintiți-vă de legenda Turnului Babel, arhitectură pornită cu mulți ani în urmă, ce a fost ridicată planificând a ajunge la ceruri. Ca pedeapsă, Dumnezeu le-a încurcat limbile. Aici e codificat un alt sens. Dacă nu ar fi fost fățărnicia și dorința de a ajunge în slăvi. Însă goana după avere și putere, răpește din procentajul bunătății și încrederii. Spun acest lucru, deoarece, numai o persoană, care are încredere în sine nu s-ar compara. Fiecare se vede în oglindă ideal, stare de tranziție sau imperfecțiune. Când apare starea de percepere ca imperfect, pornește o luptă mai întâi interioară, după care exterioară, în care o persoană se manifestă pe fonul altuia, sau afectează negativ o persoană mai slabă. Așa se naște violența și discriminarea.

    Ar fi timpul să rupem din noi o parte a ceea ce numim dragoste și să o împărțim cu alții. Primiți-vă sinele mai întâi de toate, iar când priviți la o persoană, imaginați-vă că sunteți în locul lui, și ar trebui să înțelegeți că fiecare persoană are cuibul său, are suflet, și este iubit de către cineva. E personalitate. E parte din cele șapte miliarde de suflete de pe acest pământ. Nu uitați că indiferent de culoarea irisului, forma ochilor, lungimea genelor, privim același cer, numărăm aceleași stele și vedem aceleași culori, cad aceleași lacrimi. Indiferent de nuanța și forma buzelor, acel ,,Te iubesc” și ,,Iartă-mă” sună în consens. Pentru fiecare, timpul curge în aceeași direcție. Suntem diferiți, dar totuși atât de asemănători. Imaginați-vă că ne-am născut într-o zi de mai, în zodia Gemeni, adică la fel, și prin toate neclaritățile purcedem spre o toamnă frumoasă, în zodia Balanței, care reprezintă egalitatea.

   E minunat și trec fiori, când mă gândesc că trăiesc pe un Pământ cu oameni cu diferite caractere, diferite rase și cu miliarde de vise. Ar fi fantastic să le unim într-o constelație, de altfel pacea e mai frumoasă decât sumbrul rămas în urma unor războaie sau certuri. Fiecare persoană merită să fie tratată cu demnitate și respect. Încercați să faceți o miniatură a lumii de afară și localizați-o în sufletul vostru, ca un talisman. Aceasta este amintirea faptului că nu ești singur printre stele, și că ai alături 7,8 miliarde de oameni. Frumusețea e perisabilă, e o viză ce are termen de valabilitate scurt. În egală măsură, o floare obișnuită poate pune în evidență un copac mare și o singură stea conferă armonie intensității cerului întunecat. Suntem speciali, dar suntem egali. Pășim pe același drum etern numit – viață. Nu încercați să invadați în trenul cuiva pentru a-l critica. Urmați-vă propriul traseu. Dimpotrivă, măriți spațiul transportului vostru pentru a lua alte persoane cu voi, fie pentru o simplă experiență, fie pentru o călătorie pe viață. Pentru a avea o călătorie de lungă durată, alimentați-vă viața cu dragoste, pace și toleranță.  Iubiți lumea și tot ce o definește, pentru că e ceea pentru ce a-ți fost aleși să trăiți.

Celebrul Pablo Picasso spunea că “Arta scutură din suflet praful adunat în viața de toate zilele”. Rămânând în asentimentul lui Picasso, dar și altor minți luminate ale omenirii, precum marii romantici, care prin fantezia lor creatoare au înfrumusețat lumea înconjurătoare, putem spune că acele efuziuni de sentiment care sunt animate, nu fac fericiți și nu permit să evadăm din cotidian se subsumează artei. În același fel, în societatea contemporană, într-o lume în care nedreptatea și discriminarea încă triumfă asupra categoriilor marginalizate, oamenii care devin conștienți de inechități sociale și iau măsuri spre a preveni se află în postura de artișți, care transformă conviețuirea și toleranța într -o artă.

            Întocmai cum un artist se angajează să respecte proporția, cromatică și multitudinea convențională plastice, pentru a oferi formelor sale un fond și a transforma în capodopere, oameni obișnuiți le revine datorită morală de a ține seama personală și culturile persoanelor din jur, dar și de circumstanțele din viețile acestora, pentru a putea convinge cu ele într-o societate diversă, bazată pe egalitatea șanselor și a oportunităților.

            În cartea sa, „The Art Spirit” („Spiritul artei”), academicianul și pictorul Robert Henri afirmă [1] „Atunci când artistul [interior] este viu într-o persoană, indiferent care i-ar fi ocupat, aceasta devine o creatură inventivă, căutatoare, îndrăzneață și cu expresie de sine […] El supără, iluminează și deschide calea spre o mai bună înțelegere. Unde aceia care nu sunt artișți încearcă să închidă cartea, el o deschide și arată că încă mai sunt pagini posibile. Lumea ar stagna fără el și este mai frumoasă cu el, căci el este interesant pentru sine însuși și pentru ceilalți, și nu trebuie să fie pictor sau sculptor pentru a fi artist, ci poate lucra în orice mediu ”
            În lumina afirmației lui Henri, putem privi arta acelui „vivre ensemble” ca pe o reflexie a tuturor calităților artistului social: creativitatea, curiozitatea, îndrăzneală și capacitatea de a face ca frumusețea nouă să dăinuie în pofida tumultului generat într-o societate indispuse să fie accepte. Lărgind, printr-o viziune cuprinzătoare, orizonturile omenirii, artizanul toleranței și al înțelegerii zdruncinării unor idei preconcepute și le înlocuiește cu noi concepții. Pe aceste noi concepții se fundamentează nouă societate, în care oamenii să poată trăi împreună, înfrumusețând astfel o lume care altminteri ar fi fost stagnante.

            Aplicarea acestei noi, frumoase și cuprinzătoare forme de artă, care nu pune pe toți în postura de artișți, este deosebit de ușoară, trebuie să fie mai întâi de toate cultivarea sentimentelor înnăscute de empatie față de ceilalți.

            Vechea zicală românească „Ce ție nu-ți place, altuia nu-i face”, care a trecut prin caracterul său universal testul timpului și a reverberat în mințile atâtor generații, este un îndemn la toleranță și respect reciproc. Ea implică că ar trebui să ne raportăm la ceilalți pe picior de egalitate, să nu le încălcăm drepturile și să nu atentăm prin vorbire și mai ales prin acțiunile noastre la expresia liberă a spiritului lor în societate.
            Firea unană are multe fațete și se constituie întotdeauna în strânsă legătură cu mediul de viață la fiecărui om, cu modul în care acesta a învățat de-a lungul timpului să se raporteze la sine și la cei din jur, și cu principiile individuale în vitrina cărora fiecare persoană se poate considera unică. Dacă nu dorim ca lumea în care trăim să fie incluzivă, lipsește de discriminare și de intoleranță, trebuie să nu se comporte cu ceilalți ține întotdeauna seama de acești factori: să nu temperăm, să nu măsurăm cuvintele, să nu arătăm deschiși la noi perspectivă și dornici să le asimilăm pentru a nu familiariza cu noi concepte, să ne adaptăm mediul de viață la nevoile și cerințele fiecăruia.  
            Toate elementele de identitate cum ar fi etnia, genul, sexualitatea sau apartenența confesională se intersectează și contribuie, în diverse măsuri, la personalitatea fiecăruia, iar conviețuirea pornește de la premisa că ele pot fi armonizate și încorporate într-un ansamblu.
            Datoria artistului social, este, așadar, de a fi empatic, de a da dovadă de o înțelegere din care se poate adapta, deschiderea la noi și dorința de a schimba lumea. Micile contribuții pe care fiecare element de diversitate le va aduce societății ii vor servi la crearea unei capodopere perfect armonizate, variate și politice, completate de existență mai multor perspectivă. 
            La fel cum, conform vechiului proverb, „fapta bună îi este unui om cunună”, faptele bune sunt o cunună societăți, iar a da dovadă de toleranță este cea mai bună faptă pe care am putea să o facem, pentru că le oferă oamenilor cu care conviețuim prilejul de a se manifesta plenar și fără inhibiții, de a-și spune păreri, de a-și aduce propriile contribuții în viața de zi cu zi și de a fi feriți împreună. 

            Având în vedere toate aceste lucruri, ajungem la concluzia că a trăi împreună este o artă, iar o societate diversă este o capodoperă în care regăsim toate principiile artistice: 

–           Echilibrul  dintre perspective

–           Emfaza  pe calități fiecăruia dintre noi

–           Contrastul  mediilor și culturilor diferite

–           Proporția  în care fiecare dintre noi oferă aduce aportul la societate

–           Dinamismul  ideilor care circulă

–           Armonia  și unitatea între oameni

–           Varietatea  din toate punctele de vedere

În secolul XXI, în epoca vitezei și a informației, este mai ușor decât oricând să luăm atitudine împotriva inechităților sociale. Dacă nu vrem ca societatea în care trăim să pară tras la indigo, nu ne rămâne decât dacă nu asumăm postura de artiști sociali, și dacă demonstrează lumii întregi frumusețea artei conviețuirii. 

[1] Robert Henri, „The Art Spirit”, ediția a 85- a aniversare, p. 11 (Traducere liberă)

Deschid ochii.

În aceeași clipă, trebuie să înțeleg cine sunt. Nu e vorba doar de trupul meu – de a descoperi dacă sunt albă ori sunt negru, dacă am ochi căprui, migdalați sau albaștri și mari, dacă am părul scurt, brun ori blond și lung. Trupul este cel mai simplu lucru cu putință, mai ales dacă eşti deprins să te trezeşti în fiecare zi în unul nou. Secretul este că corpul se simte la fel, indiferent de culoarea pielii sau frizură. 75 trilioane de celule, 60% de apă, 34% substanțe organice, 6% substanțe anorganice. Biologic, asta e structura corpului uman. Și ele n-au cum să se simtă diferit. Ceea ce poate fi greu de înţeles este sufletul, adică lumea nevăzută a gândurilor, sentimentelor, trăirilor, aspiraţiilor, dorinţelor.

Am fost voluntară. Am fost vânzător într-o piață de fructe. Am lucrat la o bancă. Am fost pasionată de IT. Am pictat. Am dansat. Am cântat. Am renunțat la cariera de medic. Am fost concediat. Am trecut prin toate aceste momente de o mulțime de ori. Și nici unul nu a semănat cu altele. Sufletele nu sunt niciodată la fel. Și e de departe, cel mai frumos lucru cu putință. În fiecare dimineață mă trezesc a fi altcineva. Cunosc subtilitățile spiritului mai bine ca orice ființă pe această planetă. Și încă nu pot înțelege un lucru: de ce oamenii nu acceptă diferențele?

Am călătorit pe cinci continente. Am gustat mâncare chinezească. Am purtat hijab. Am împodobit un bananier de Crăciun. M-am scăldat în Oceanul Atlantic. Am jucat pétanque. Și am fost fericit. Acest univers al contrastelor, acest amalgam de gusturi și culori irepetabile m-a făcut să zâmbesc. De ce nu zâmbesc și alții?

Caut cu frenezie explicație pentru frica oamenilor de a accepta deosebirile. O licărire mă prinde în mijlocul unui câmp de maci. Luați în mâini un buchet de flori sălbatice. Examinați-le detaliat și veți observa că sunt irepetabile. Petalele lor au forme unice, neregulate, tulpinile au lungimi diferite. Până și parfumul fiecărei flori e altfel. Pot să crească în diferite locuri și să înflorească în diferite perioade ale anului. Dar cât de frumos e însuși buchetul, bogat în flori incomparabile! E asemeni planetei noastre. Suntem flori, iar împreună, creăm ceva de o frumusețe răpitoare.

Mă urmărește încontinuu un gând:  Unii oameni sunt născuți să-și petreacă zilele pe malul oceanului. Cineva are auz muzical. Unii sunt artiști. Unii înoată. Unii oameni știu o grămadă de lucruri despre plăcinta cu mere. Unii oameni îl citesc pe Dostoievski. Alții nu-și imaginează viața fără pizza. Suntem diferiți. Și e minunat!

În Univers există aproximativ 200 de miliarde de galaxii. Eu cred altceva. Înlăuntrul său, fiecare om poartă o galaxie. 7 miliarde de suflete. Încă 7 miliarde de galaxii. M-am îndrăgostit de mii de ori. Am fost respinsă. Am iubit. Am pierdut sufletul pereche. Mi-am văzut soțul stingându-se din viață. Mi-am văzut pentru prima dată copilul. Am fost trădat. Am plâns. Mi-am făcut prieteni. Fiecare din aceste clipe m-a învățat că totul se simte altfel. Doi oameni iubesc diferit dintr-un simplu motiv: sunt diferiți. Dar asta nu eclipsează frumusețea dragostei și nici nu știrbește din splendoarea lumilor lăuntrice. E doar un fapt. De ce oamenii nu înțeleg asta?

Mă înspăimântă un cuvânt: xenofobie. Mă înspăimântă că oamenii o simt. Mă înspăimântă că unora nici măcar nu le pasă. Am fost în pielea unei copile a cărei mamă a fost ucisă pentru credința sa. Am fost în pielea unui om care nu a primit job-ul visurilor sale, din cauza naționalității. Am fost exclus dintr-un grup, pentru culoarea pielii mele. A durut. De ce oamenii nu simt durerea altora?

Oamenii sunt mai tot timpul grăbiți, eu am timp berechet. Am timp ca să privesc în jur. Am timp să admir felul în care razele soarelui mângâie părul negru ca abanosul al unui copil. Am timp să remarc că pistruii unei fete roșcate sunt adorabili. Am timp să observ grațiozitatea unei femei care face o plimbare în pași de vals. Am timp să reflectez asupra faptului trăim cu toții într-o societate. Există milioane de oameni în jurul nostru. În fiecare zi, vedem fețe necunoscute. Pe cineva observăm în marea de chipuri, pe cineva nu. Nimănui nu-i trece prin cap să afle povestea celui de-alături. Eu am timp. Eu descopăr povești cutremurătoare. Oamenii de ce nu-și fac timp?

Mi s-a interzis să merg la școală pentru că eram fată. Colegii mă râdeau pentru că îmi plăceau dansurile, iar asta nu e ocupație pentru băieți. Am fost silită să mă mărit cu cineva care nu îmi place, pentru că sunt considerată o ființă primitivă, inferioară bărbatului. Am văzut stereotipurile distrugând mii de visuri și spulberând suflete. Am văzut stereotipuri care frângeau destine. Am văzut stereotipuri care răpeau vieți. De ce oamenii continuă să creadă în ele?

Am văzut oameni luptând pentru scopurile lor. Am văzut copii râzând în hohote. Am văzut oameni care eșuau. Am văzut femei și bărbați care iubeau. Am văzut oameni care pierdeau. Am văzut copilași jucându-se împreună. Am auzit voci cristaline. Am simțit îmbrățișări calde. Am văzut oameni lucrând cu dedicare împreună. Am văzut zâmbete sincere. Am văzut fericire. Ceilalți de ce nu văd?

Mă uit la palma mea. Văd cinci degete absolut diferite. La fel ca oamenii. Dar spre deosebire de ei, degetele sunt unite. Împreună, făuresc obiecte inimaginabile. Împreună, schimbă această lume. Mă întreb un singur lucru: de ce oamenii nu pot face același lucru?

Închid ochii. Sunt doar o umbră. Mă înconjoară alte 7 miliarde de umbre. Împreună, putem muta munții din loc. Știu asta. Oamenii de ce n-o înțeleg?…

     Universul seamănă foarte mult cu aripile unui fluture multicolor.Acestea au nuanțe și detalii care luate separat nu constituie ceva deosibit, însă puse la un loc oferind ochiului sau imagine vizuală minunată. 

     Asemenea acelei imagini este și lumea în care trăim, căci de la cea mai pustie pădure până la cel mai impunător munte și de la un nou-născut până la unul dintre cei mai mari oameni ai lumii este distanță de un deget. O pădure abandonată, bătută de ploi și brumă poate bucura ochiul omului la fel de mult pe cât l-ar bucura peisajul văzut din vârful unui munte. Pădurea spune omului că ciclul vechi este abrupt iar muntele spune că nimic nu este întâmplător și până la urmă soarele va ieși dintre nori. Un bebeluș stârnește zâmbete și bucurie cu gângurelile lui iar un mare muzician al lumii unge sufletele cu creațiile sale. Acea distanță de un deget constă în ceea ce nimic n-ar exista în absența componentelor care-l alcătuiesc. Muntele pe cât de mare este n-ar fi atât de frumos, cât și misterios dacă n-ar fi îmbrăcat cu pădurile ce ascund taine inimaginabile. Un mare muzician nu s-ar bucura pe deplin de succes dacă melodiile lui n-ar aduce zâmbetul chiar și pe chipul curios al unui copilaș.

     Este adevărat că sunt foarte diferiți pentru că avem idei, scopuri, gânduri, idealuri, viziuni și plăceri diferite. Unii vor să fie în evidență în timp ce altora le place să stea ascunși și să se regăsească în succesiunea celorlalți. Suntem total diferiți dar formăm un întreg care nu poate fi destrămat căci, deși nu ne dăm seama, am învățat involuntar să trăim unii în compania celorlalți și să ne acceptăm diferențial. Nu suntem mereu de acord cu opiniile altor persoane. Uneori ne zbatem între tăcere și impuls de a da glas auzibil ideilor care strigă în mințile noastre. Alte ori ne aflăm în armonie deplină cu ceilalți și înăuntru în același ritm.

     Eu care scriu proză pe care nu o public nicăieri sunt mici pe lângă marii scriitori români, care la rândul lor sunt mici pe lângă prozatorii cunoscuți și citiți la nivel mondial. Și totuși acest detaliu ne ține uniți pentru că cei rămași în istorie au vrut să trăiască veșnic prin ceea ce au creat iar oamenii s-au regăsit și s-au îndrăgostit de creație. Și uite cum acest lucru mă leagă pe mine de Eminescu și de Shakespeare dar și de un alt om care, la fel ca mine, iubește creația lor.

     Îndrăgesc operele marilor poeți români pentru că ei și-au pus universul în versuri iar mie îmi place să mă las purtat de exprimarea sentimentelor care i-au copleșit. De asemenea ador literatură fantastică pentru că mă pot pierde într-un univers magic unde traversez poduri suspendate sau zbor pe spatele unui dragon.Nu cunosc personal autorii cărților mele preferate dar uite că prin pasiunea noastră comună am ajuns să nu cunoaștem mai bine decât am fi făcut-o în cadrul unei întâlniri oficiale.

      Având domenii de frecvență destul de comune ajung adesea să intru în diferite discuții cu oameni necunoscuți. Schimbând idei îmi dau seama cât de linistitor este să se empatizeze și să lucreze cu oameni noi; cât de ușor este să găsești un prieten în oricine.

     Mântuitorul spune „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Matei 22,39) dar, în indiferența existenței noastre, nu putem da seama cât de multe lucruri învățăm și cât avem nevoie de unii de alții. Nu realizăm cât nu iubim aproapele pentru că sunt prinși în vârtejul vechi. Trecând spre școală sau spre muncă mă opresc pentru a oferi un bănuț sau un colț de pâine unui biet cerșetor. Total străini fiind, el a primit o masă de care avea mare nevoie iar eu am primit un zâmbet cald de care mă voi bucura toată ziua. O bătrână abia cară sacoșele cu alimente și eu mă duc să o ajut. Ea a scăpat de o povară grea iar eu mi-am dat seama din ochii ei înlăcrimați de recunoștință că deși nu o cunosc, sunt feriți să o ajute.

     Nu știu dacă sunt egali în acest lume și nici nu vrea să mă pierd în această întrebare care poate măcina mulți oameni. Dacă există un răspuns care să fie în opoziție cu ceea ce gândesc eu, n-aș vrea să-l aflu. Mă simt foarte bine în neștiința mea pentru că-mi place să cred că sunt egali și diferiți. „Din fericire încălcăm geometria, suntem egali, fără să fim asemenea.” (Valeriu Butulescu)

     Ierarhia socială vrea să creeze complexe și să fure bucuria de a trăi în respect și iubire. Bogăția, studiile, ocupațiile și chiar culoarea sunt criterii care în mințile bolnave constituie motive destul de întemeiate pentru existența ideilor de superioritate. Consider că te crede mai sus decât alții pentru că ai anumite lucruri sau provii dintr-o anumită familie este doar un mecanism de apărare în fața insecurităților care ajung să te închidă într-o bulă a tristeții.

     Când spun că sunt egali mă refer la faptul că niciun aspect social nu mă poate face să nu mă bucur de compania semenilor mei. Respect și mă bucur de dialog cu un bătrân care se plimbă prin parc la fel de mult pe cât mă bucur de ideile schimbate cu un doctorant. Diferiți suntem pentru că unicitatea noastră nu poate fi contestată de niciun studiu social. Suntem speciali și valoroși căci mereu vom avea lucruri de oferit celor din jur. Un șofer în vârstă îți oferă un zâmbet, un copilaș îți dăruiește un râset, bibliotecă îți împrumută cartea preferată, vânzător îți scanează biscuiți iar străinul care aleargă în fiecare dimineață poate ajunge cel mai bun prieten pentru care ai merge până în pânzele albe. Avem atât de multe obiective și uneori gândurile ne fac să fie înotăm zi și noapte într-un abis al dezinteresului. Totuși,

     Trăim împreună într-o armonie de care nu ne dăm seama pentru că suntem piese mici ale unui penaj viu colorat. Dat fiind acest lucru aș propune să nu luăm de mâna și să vedem frumusețea fiecărei persoane, pentru că o ceartă este minimizată de o parere de rău, însă un zâmbet întâmplător va rămâne o amintire veșnică.

„Ce-ti poți dori mai mult decât ai pe cineva cu care să poți vorbi ca și cu tine însuți?” (Cicero)

          În momentul în care două sau mai multe persoane sunt oferite în mod reciproc încredere, implicare, iubire, respect și, nu în ultimul rând, loialitate, apare acel sentiment magic și profund, un sentiment greu de descriere, și anume prietenie. Prietenia este cel mai de preț lucru pe care o persoană îl poate avea de-a lungul vieților, este o relație afectivă care se înfiripă între ființele umane, însă și o cheie către fericire.

          Oamenii trebuie să devină cea mai bună versiune posibilă, să găsească ideală ideală și să lege cât mai multe prietenii, pentru că acestea ar trebui să fie adevărate scop la vechi. Nu este dificil să nu imaginăm societatea pe care o împărțim fără inegalități, nedreptăți și ură. Pentru a parcurge traseul vieților în armonie cu ceilalți, oamenii trebuie să ignore diferențial existente între ei, fie ele plăcute sau neplăcute și să privesc partea plină a paharului, adică să se concentreze pe lucrurile pe care le în comun și care le dă o stare pozitivă.

          A trăi în liniște și pace împreună cu semenii săi este ceva inedit pentru o persoană; acel sentiment pe care îl trăiește când colaborează cu prietenii, când își exprimă propria părere, însă o ascultă și pe a celuilalt și ajung la un acord comun pe cale diplomatică, simțind că fiecare obstacol e depășit ca și cum nu ar fi existat. În plus, atunci când prieteniile se bazează pe implicare și cooperare, oamenii se ajută reciproc și izbutesc să depășească fiecare problemă, consolându-se și susținându-se indiferent de cauză, căci ” unde-s doi puterea crește ”. Colaborarea dintre ei îi ajută să descopere lucrurile noi despre cei din jur și despre personalitatea lor, la final bucurându-se de rezultatul obținut fără să rămână loc de invidie sau regrete.

          Cu toate că în zilele de azi, persoanele care își susțin apropiații în tot ceea ce fac sunt tot mai puține, nu degeaba se spune că ’’prietenul la nevoie se cunoaște’’, deoarece prietenii adevărați nu-și vor părăsi semenii nici la bine, nici la greu.  Astfel, relațiile strânse, fie că vorbim de relații de familie, cuplu, prietenie, colegialitate, etc, promovează adevărul și încrederea, fiind asociate cu un lanț de fier ce nu poate fi rupt. De asemenea, lângă persoanele dragi, nu există loc de rușine; dacă cineva face o greșeală, acesta o mărturisește și încearcă să o remedieze împreună, lucru care ar trebui pus în practică de cât mai multe persoane, îndemnându-le să facă parte dintr-o societate inovatoare. Pentru a se înțelege cât mai bine, oamenii trebuie sa învețe să ierte fără a-și dori să se răzbune. Răzbunarea și invidia nu fac altceva decât să îi tragă în jos pe oameni, făcând persoanele dragi să se îndepărteze, pe când ’’iertarea face bine și celui ce o acorda și totodată celui ce o primește’’ (Johann Wolfgang von Goethe).

          Comunicarea reprezintă un item extrem de important în cadrul relațiilor dintre oameni, fiecare dintre ei având dreptul de a-și exprima părerea și de a mărturisi ceea ce îl deranjează, însă în cazul în care comunicarea lipsește sau nu este atribuită corespunzător fiecăruia, apar neînțelegeri iminente și chiar situații tensionate. Spre exemplu, oamenii nu se înțeleg bine în momentul în care unii domină, spunând tot ceea ce își doresc fără să gândească înainte, iar ceilalți fiind nevoiți să accepte tot ce li se pune pe tava. O relație de calitate se bazează pe reciprocitate;  fiecare trebuie să aibă un cuvânt de spus, să fie liber să își exprime opinia, să socializeze, astfel încât comunicarea dintre persoane să poată fi realizată, iar aceștia să se poată bucura de bogățiile timpului petrecut cu ceilalți . Unde nu există comunicare nimic nu poate fi realizat. Adesea, oamenii uită să discute despre problemele lor, să ofere un compliment sau pur și simplu să povestească despre amintirile trăite împreună, deoarece se concentrează prea mult pe lucrurile materiale, pe muncă și pe lucruri de care ar trebui să se deconecteze măcar în momentele în care petrec timp cu familia și prietenii. Aceștia ar trebui să își dea seama că obiectele scumpe nu aduc fericirea, ci adevărata fericire este reprezentată de prietenii din jurul lor și nu merită să lase viața să treacă pe lângă ei fără să se bucure de ea împreună cu persoanele dragi.

          Încă din cele mai vechi timpuri, oamenii puneau accentul pe diferențele pe care le observau între ei, și nu pe ceea ce se regăsea în sufletele lor sau pe modul de a gândi. Nici un om nu este mai bun decât celălalt indiferent de etnia, tradițiile culturale, religia sau culoarea pielii cu care este înzestrat de la mama natura și orice persoană își dorește să fie respectată și să aibă o imagine remarcabila in societate.  Persoanele care promovează rasismul sunt de fapt cele inferioare celorlalte, deoarece este imatur să îi jignească sau să folosească acte de violenta la adresa celorlalți, doar pentru că au culoarea pielii diferită de a lor, au o alta religie sau practică obiceiuri specifice zonei în care s-au născut. Acești indivizi se consideră superiori, dar, spre exemplu, ei nu și-au imaginat niciodată cum ar fi să fie cei care sunt atacați cu tot felul de vorbe urâte si, uneori, chiar cu o palmă peste față sau să fie în ipostaza în care copilul lor este exclus din grupurile de prieteni și nu poate să socializeze, să evolueze.  Astfel, fiecare persoană are anumite caracteristici cu care se naște, caracteristici pe care nu le poate schimba și pe care nu le-a ales după bunul plac; de aceea, oamenii trebuie să se opreasă din a-i face pe alții să se simtă inferiori și trebuie să invețe să își pună în valoare calitățile, indiferent de naționalitatea din care fac parte. Oamenii trebuie să își educe copiii de la o vârstă cât mai fragedă că diferențele dintre semeni nu înseamnă că unii sunt superiori și alții inferiori, ci că toți suntem egali și putem să ne construim viitorul după propriile criterii și dorințe.  Dacă rasismul ar dispărea, între oameni nu ar mai exista certuri si violență, iar aceștia s-ar putea concentra pe ceea ce este esențial și important.

          Din punctul meu de vedere, pentru ca lumea sa devină, în adevărat sens al cuvântului, un loc mai bun și fiecare dintre noi să găsim ideal ideal în viață, oamenii ar trebui să se respecte, să comunice unii cu alții, să fie învețiți să ierte , să fie mai multe înțelegători și să spună sau vorbesc bine indiferent cui o spun, astfel sunt invidia și discriminarea să fie diminuate. Într-o lume fără invidie, fără ură și egoism, fără persoane superioare celorlalți și fără rasism, într-o lume în care toți să fim egali și toți să fim prieteni, într-o astfel de lume mi-aș dori să îmi petrec viața .

Dintotdeauna oamenii au știut să trăiască împreună. Era esențial să fie așa, altfel nu
am fi supraviețuit de-a lungul miilor de ani ce au curs pe fluviul istoriei spre oceanul
eternității. Dar, acum pentru că trăim într-lume modernă, pentru că nu mai sunt amenințați
de animale sălbatice și de invazii de popoare dușmane, pentru că nu mai depindem în mod
direct de ajutorul celorlalți pentru a nu procura hrana, începem să încetez să uităm sens
unor cuvinte precum ”conviețuire”, „colaborare”, ”împreună”, etc. sau să avem dubii asupra
senzorului lor. Doar că lucrurile în realitate nu s-au schimbat. De fapt avem nevoie de ceilalți
în continuare pentru a supraviețui. Trăim într-o lume extraordinară de interconectată, racordată
la sisteme complexe. Hrana se găsește magazinul pentru că alți oameni au avut grijă să o
producă și să o proceseze, avem pace pentru că alții au negociat tratat, și așa mai departe.
Dar, dincolo de aceste lucruri concrete, de această dependență directă, noi oamenii, avem
nevoie să cunoaștem arta trăiesc împreună pentru ca viața noastră să aibă sens și pentru că unii
prin alții reușim să nu împlinim sufletește.
În primul rând, cred că împreună sunt mai puternici și putem astfel îmbunătăți
lumea în care trăim. Nu degeaba înțelepțiunea populară ne spune că ”unde-s doi puterea
crește”. Singuri nu putem face nimic, și chiar dacă am putea, nu ar avea niciun farmec și
niciun sens. Închipuiți-vă că un om oarecare, că îi spunem Vasilică, ar face o mare
descoperire științifică. Dar nu ar spune nimănui nimic despre ea. Ce s-ar întâmpla atunci? Ar
fi ca și cum nu ar fi descoperit nimic de fapt: oamenii nu s-ar putea bucura de o îmbunătățire
a vieților în urma descoperirilor respective, și nici Vasilică nu ar avea certitudinea că într-adevăr a făcut
o descoperire importantă, fără un feed -back din partea semenilor săi, și fără a vedea
descoperirea sa aplicată în știință și fiind de folos. Cu alte cuvinte, unii prin alții ne validăm și
dăm sens acțiunilor noastre.
În al doilea rând, pentru a putea convinge frumos, avem nevoie de comunicare. Cred
despre comunicare că este preambulul comuniunii și puncte care unește mozaicul de idei,
scopuri, frământări, temeri, gânduri și sentimente care se numește societate omenească. Un
mozaic este o operă de artă așa de frumoasă, un întreg artistic și plin de rafinament și bungust. Dar dacă nu uităm la alcătuirea sa, vedem că a fost creat din sute de mici piese, fiecare
cu culoarea ei, tot la fel cum fiecare om are specificul său aparte, dar toți împreună, prin
comunicare, reușim să creem un tot-unitar, care încă o dată, are forma lui, culoarea lui,
specificul și sensul său.
De asemenea, cred că în arta împreună-trăiri trebuie să acordăm un loc important
cunoașterii, deoarece cunoscând, înțelegem, și înțelegând acceptăm. Pe măsură ce aflăm tot
mai multe lucruri despre cineva, ne dăm seama de ce reacționează într-un anume mod, sau de
ce se comportă într-un anume fel. Bineînțeles, aceasta este calea cea mai complicată,
deoarece este necesară timp. Calea mai simplă ar fi prin iubire, deoarece cine iubește nu judecă.
Dragostea anulează tot ce nu este contrar binelui comun, deoarece ”dragostea toate le suferă,
toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată ”(Epistola întâia
către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel). Dragostea nu cade, adică nu greșește, iar cine nu greșește nu
se teme. Observ că în lumea modernă ne temem din ce în mai mult (paradoxal am putea
spune, deoarece, privind in istorie, vedem că niciodată nu există condiții mai bune de trai
sau o mai mare siguranță a zilei de mâine). Ne temem că alții ne vor judeca, ne temem că nu
vom avea succes, că nu vom obține aprecierea celor din jur, ne temem ca nu cumva mândria
noastră să fie rănită și așa mai departe. Dar nu ne mai temem că vom răni pe ceilalți în goana
după îndeplinirea obiectivelor noastre, nu ne mai e frică ca nu cumva să ajungem în situația
de a vedea bârna din ochiul semenului nostru și paiul din ochiul nostru nu, nu mai îngrijit
de a face fapte bune și a fi oameni integri din punct de vedere moral. Și toate acestea cred că
izvorăsc dintr-o raportare greșită la ceilalți.
Plecând de aici, aș vrea să accentuez rolul esențial pe care cred că fiecare dintre noi îl are
în buna desfășurare a mersului societății. Fiecare piesă de mozaic despre care vorbesc mai
sus / fiecare om, trebuie să se străduiască să vină cât mai bine, să se cizeleze și rafineze,
deoarece cu cât mai multe piese magnifice vom avea, cu atât va arăta mai frumos mozaicul
pentru total. De aceea, dezvoltare personală nu cred că este în totalitate ”personală”, deoarece are
impact într-o comunitate comună. Prin urmare, consider că fiecare om trebuie să fie încerce
mereu să devină mai bun, să iubească mai mult, să fie mai mult cultivat și inteligent, care să dezvolte calități
precum compasiunea, empatia, puterea de sacrificiu, fiind numai astfel umană
poate evolua și progresa, prin ajutor oamenilor care o compun.
Bineînțeles, s-ar putea spune că acesta sunt vorbe prea mărețe, iar realitatea este
alcătuită din fapte mărunte și uzanțe. Atunci am sa vă dau câteva exemple din viața mea. Eu
mă simt atât de bine când cineva îmi zâmbește. Mă bucur când cineva îmi rostește numele cu
drag. Am o fărăție atât de frumoasă când prietena mea este amintită că mie îmi plac bomboanele
verzi, și mi le păstrează mie când sunt consumate obișnuite și pungă de bomboane
colorate. Am fărăția că lumea și mai frumoasă atunci când cineva îmi spune o glumă într-o
zi mohorâtă de iarnă (chiar dacă nu mă prind care e poanta). Nu-i așa că vă sună cunoscut? Ei
bine, pentru început, eu mi-am propus să fiu ca acei cineva pe care i-am descris mai sus.
În concluzie, arta de a trăi împreună pornește de la arta de a trăi frumos pe plan
personal. Cred că este necesar să fim conștienți că avem un rol în societate, că sunt parte
integrantă a ei, și acest lucru nu este responsabil. Ne responsabilizează atât față de noi și
propria devenire, cât și față de ceilalți, pe care trebuie să nu îi străduim să îi iubim, că îi
acceptă, dacă le acordăm încredere. Vorba cântecului: ”S-avem mereu, și tu și eu, încrederea
în oameni la bine, la greu. Să știm a iubi! ” (Mihaela Runceanu – Dacă omul poate fi).

Privesc pe geam cum autobuzul școlii se oprește la stația de la capăt de stradă. Mă uit la ceas
și îmi dau seama că nu am timp să iau micul dejun. Strecor un măr în ghiozdan și luându-mi
inima în dinți, ies din casă. Intru în autobuz și spre mirarea mea, sunt întâmpinată de zeci de
perechi de ochi setați pe mine și niște mutre confuze. Cu această intrare măreață, decide să mă
așez în ultimul rând, unde nu stătea nimeni. Era ceva greșit cu mine? De ce se uitau toți așa? Îmi
scot oglinda din geantă și îmi verific înfățișarea. Păr? Aranjat. Dinți? Albi. Obraji? Pudrați.
Atunci, care era problema? Am încercat să nu mă gândesc la asta și m-am uitat pe geam tot
drumul.
Cand am ajuns la școală, nu am putut să nu observ cât de diferiți erau cei de aici. Nu doar
prin cultură, ci și prin înfățișare. Toți se uitau straniu la mine, ceea ce pot face să mă simt
extrem de incomod. În timpul lecțiilor nu mă puteam concentra, simțind privirile arzătoare ale
tuturor, acompaniate de șoapte și râsete. Când sa apropiat ora mesei, mi-am dat seama ce se
petrece. Doamna de la cantină ma servit cu o cantitate mult mai mică de mâncare și a murmurat
niște cuvinte ofensatoare sub barbă. Când am dorit să mă așez la o masă, cei de acolo s-au ridicat
deodată și au plecat. Fugeau de mine. Încercam să-mi ascund lacrimile, dar nu puteam. Șiroaie
mi se revărsau pe lucrări și îmi doream să plec de aici. Mă pregăteam să-mi iau tava și să mă ridic
de la masă, când un grup de copii s-au așezat lângă mine. Erau cei mai diverșii elevi din punct de
vedere la etnicității, pe care îi văzusem de când au venit. Arătau cu adevărat îngrijorați când
m-au văzut stând singură și plângând. M-au ajutat să mă liniștesc, iar când zâmbeam din nou, mi
s-au prezentat. Dong-hyun, de naționalitate coreean, 15 ani, iubitor de jocuri video. Aaliyah, de
naționalitate arabă, 15 ani, îndrăgește cărțile. Isabella, din Mexico, 14 ani veselă și amuzantă.
Alexei, de naționalitate rusă, 14 ani, jucător de fotbal. Eu, 15 ani, din Africa de Sud, iubitoare de
filme. Ăștia eram noi. Un grup de „ciudați”, deoarece nimeni din școala asta nu dorea să
prietenească cu noi. Un lucru în comun pe care îl aveam, era că toți am ajuns să studiem în
Moldova printr -un program de schimb al elevilor. Însă, niciunul dintre noi nu am reușit să nu
încadrăm în societatea asta. Ne aveam doar unii pe alții. Gândul că mai erau elevi în școală
diferiți, ca mine, ma făcut să mă simt cu mult mai bine. Am început să vorbim despre diverse
subiecte și am râs tot timpul. Nu m-am simțit atât de bine de foarte mult timp. Era ușor să discute
cu ei, deoarece ei chiar mă înțelege și în niciun caz nu mă judecau. Cât vorbeam și râdeam
încontinuu, ne-am dat cu toții seama cât de foame ne era. Ei și-au scos cu toții cutiile cu prânzul
lor și au început să mănânce, iar eu am rămas cu mică porție primită de la bucătăreasă. Noii mei
prieteni au observat asta și au insistat să se împartă cu mâncarea lor. Mi-au arătat prânzul lor și
am fost foarte impresionat de diversitatea gustărilor de la masa noastră. Era un ceaun al
gusturilor, iute și sărat, dulce și amar și acru și toate aromele la care te poți gândi. Toți aveau
mâncarea tradițională a țării lor, era un amestec savuros de arome. Mai întâi, am încercat
mâncarea lui Dong-hyun. În cutiuța lui, era kimchi, ramen, bibimbap și tteokbokki. Niciodată nu
gustasem așa ceva. Era incredibil! Aromele se îmbină armonii împreună și formează o
cascadă de delicii. Următoare gustare, era cea a Isabellei, care avea cu ea tortillas cu carne de pui și sos
picant, cât și delicioasele enchiladas. Am fost șocată so aflu cât de iute este mâncarea mexicană.
Iute, dar extrem de savuroasă. Mai apoi am gustat mâncarea arabică. Prânzul consta din felii de
pită cu sos hummus. Simplu, dar mi-a plăcut foarte mult. Ultima gustare au fost pelmeni,
consideră o din mâncărurile tradiționale ale Rusiei. Carne învelită în aluat. Genial! După ce
am gustat din prânzurile tuturor, le-am mulțumit din nou pentru aceste delicatese. Din păcate,
clopoțelul sunase și trebuia să plecăm la ore. Cât mergeam pe hol, mă gândesc la cât de mult
m-am distrat cu noii mei prieteni. Chiar dacă sunt diferiți la înfățișare, în suflet sunt cu toții
la fel. Oameni.
Am intrat în clasă și am fost rapid informat de profesoară, că azi se sărbătoarea Ziua
Diversității Culturale și că, evident, cei cinci elevi internaționali vor vorbi. Asta mă include și
pe mine. Nu sunt prea încântate să vorbesc în fața celor care mi-au întors spatele, dar am decis
să fac acest lucru minim și poate, căruia îi sunt ceva ceva despre toleranță pe cei de aici. Am trecut în fața
clasei și noi cinci, pe rând, am vorbit despre țară și cultura noastră. A fost cu adevărat interesant
și am învățat multe lucruri noi despre țările de baștină ale prietenilor mei. Când a venit rândul
meu, am împietrit. Nu știu cum să încep, sau ce să zic. Încercam să nu mă uit în ochii elevilor,
deoarece simțeam din nou râsetele lor. Am tras o gură de aer și am început.
-Bună, mă numesc Alyssa și sunt din Africa de Sud. Azi a fost prima mea zi la școală asta și
nu a fost deloc cum mă așteptam. În loc să fiu întâmpinat cu zâmbete și fețe prietenoase, am
primit doar mutre îngâmfate și priviri răutăcioase.Vreau să vă spun, că nu este ceva respectabil,
să jignești pe cineva, doar din cauză că e diferit. Diferit nu trebuie să rău, ci frumos. Ăsta este
farmecul omenirii, că nu suntem la fel. Că suntem unici în felul nostru. Că suntem individuali!
Că fiecare are ceva special despre el, ceva ce nimeni altcineva nu mai are. Este greșit să luăm
această individualitate de la fiecare. Să râdem și tratăm pe cineva cu inferioritate. Toți suntem
diferiți. Ne naștem în locuri diferite, avem familii diferite, personalități diferite. Știți de ce?
Pentru că suntem oameni. Cum a spus și William Cowper: ,, Varietatea este condiționat vieți,
care-i dă tot gustul. ” Cum ar fi viața dacă am fi cu toți la fel? Niște copii, niște roboți ai
societăți. Iar eu, mă mândresc cu cine sunt. Mă mândresc cu țara de unde vin! Voi ar trebui să
acceptați asta și să vă iubiți și voi pe voi înșivă! ,, Frumusețea cosmosului este dată nu numai de
unitate în varietate, ci și de varietate în unitate. ” Acesta este un citat din cartea ,, numele
trandafirului ”de Umberto Eco și sunt complet de acord cu el. Noi formăm unitate prin
diversitate. Noi formăm comunități prinfaptul că sunt propriile persoane. Așa că eu zic:
Diversifică-te! Uniti-va! Haideți toți să fim unici!
Toată clasa sa ridicat în picioare și a început a aplauda. Primeam ovații în picioare. Elevii
care s-au comportat urât cu mine și-au cerut scuze și cu toții ne-am îmbrățișat. ,, Unitate prin
diversitate ”!

Arta de a trăi presupune o combinație subtilă între resemnarea cu ideea de a trăi puțin câte ceva și capacitatea de a sorbi mierea din orice floare.Această artă în puterea de a extrage fericirea din lucrurile banale.Să te aștepți ca lumea să te trateze corect , fiindcă ești o persoană bună, e echivalent așteptării să nu fi atacat de un animal doar pentru că ești vegetarian.

Viața și un cadou minunat dăruit de Dumnezeu, eo călătorie continuă în acest spațiu limitat de timp. Trebuie să trăim viața din plin, să nu alegem prietenii, să ne distrăm, să fim buni, apar și ciudați, se cere să profităm de ocazie pentru a învăța din greșelile noastre.Viața nu este interzis niciodată nimic, și un test de supraviețuire, niște lecții din care învățăm experiențe dure, altele mai blânde.

Oamenii nu sunt cunoscute limitele, nimeni nu știu unde vom ajunge și nici cum barierele pe care le vom întâlni vor schimba viziunile critice.Acestea ne pot transforma într-un om puternic, luptător și drept ca o statuie, și invers: vulnerabil, speriat și împăcat cu viața.Viața nu se întreabă niciodată cum și cât sunt de buni, câte sacrificii am îndurat și cât am păgubit, nu schimb brusc direcția și nu smulge din zona de confort.Viața, drumurile și oamenii ei ne pot îndepărta sau apropiat…, totul ține de noi.Nu trebuie să fim perfecți, se cuvine să fim doar un exemplu perfect de ființă umană.Noi sunt stăpânii destinului nostru și trebuie să fie înțelegem asta.Nu se cade să fim asemeni unei semiluni, care așteaptă ca cineva să-i completeze partea ce lipsește.Când sunt pe cont propriu aidoma unei luni pline,are loc respectarea reciprocă a individualității și a intereselor proprii, atunci strălucirea nu dispare.Admir oamenii care aleg să lumineze după nenumărate furtuni.

Trăindu-ne viața, conștientizăm că azi nu se simte nevoia de a impresiona pe ceilalți.Cât privește bârfele, acestea, de asemenea, au impact asupra calității vieții.Depinde în ce măsură noi am învățat lecția că nu trebuie să reacționăm la aceste situații. Omul se schimbă când se cunoaște cu dezamăgirea, la un moment dat, ne deschide ochii și nu închid inima.În această viață trebuia demult să înțelegem că gura lumii nu umple farfuria și nici nu ia din greutăți.Nimic nu stârnește mai mult curiozitatea oamenilor decât treburile care nu-i privesc, deoarece unii sunt ca moneda de un ban, cu două fețe și fără valoare.

Consider, totodată, că pentru a trăi frumos și nevoie de familie, deoarece familia e căminul purității, dragostei și siguranței.Aici omul cu împărtășirea suferinței cu cei dragi, aici găsește remedii pentru suflet, puterea de a sta ferm, de la fi fericit și liber.Primele experiențe ale artei de a trăi împreună cu învățarea anume în familie, interacționând unii cu alții, conviețuind cu lumea exterioară.Școala ea două etape a vieții care dezvoltă în noi această artă.Fiind călăuza noastră, ne pune să contactăm cu semenii, dezvoltându-ne relații interumane.Aici ne învățăm a vorbi în public, a crea prietenii și a trece prin greutăți pentru a avea ele elemente imunitate către a treia etapă a artei, cea mai grea-interferență cu societatea.Indiferent de gen, rasă, naționalitate sau vârstă, cu toții sunt personalități unice și cu caracter unic.De aceea trebuie să tolerăm pe fiecare, indiferent de natura sa, deoarece Pământul este, până la moment, singură unde este viață, iar de aici concluzionăm că toți suntem frați pe această lume.

Literatura română de asemenea a valorificat acest aspect, propunându-ne mai multe exemple de personaj care au dat dovadă de dibăcie în crearea unor condiții adecvate ,, traiului împreună ”.Ca exemplu nu poate servi opera ,, Amintiri din copilărie” de Ion Creangă. Prin utilizarea horelor, șezătoarelor, clăcilor, jocurilor și a altor activități organizate în sat, oamenii erau învățați să se conțină împreună, se învăța a comunica, a se tolera unii pe alți, a se ajuta reciproc.Chiar și eroul principal Nică, năstrușnic fiind, a putut să-și creeze relații de prietenie cu semenii săi din sat făcând împreună cu aceștia fel de fel de ghidușii.Un alt personaj este Mara din romanul cu același nume de Ioan Slavici.Fiind văduvă cu doi copii,a reușit să-și creeze o afacere profitabilă și indiferent de caracterul ei dur a putut crea legături între oameni pentru a-și extinde bussinesul.Vitoria Lipan, din opera ,, Baltagul ”de Mihail Sadoveanu, întruchipează o femeie dibace care datorită talentului de a vorbi, a creat condiții favorabile descoperiri ucigașii soțului ei.

Înțelepțiunea populară spune: ,, Fără minimum de toleranță viața socială și viața umană devine un infern.Acolo unde-i teroare, viața nu mai are rost, nu mai sunt frumusețe, nu mai sunt grandoare ”.Poate să fie un om fără păcate, dar nu sfânt.Oamenii trebuie să se respecte reciproc, să se asculte, să fie minim de furioși și cel mai important-neinvidioși unii pe alții, atunci va persista armonie în relații și la sfârșitul vieții vom putea spune: Ne-am trăit viața ca pe o artă!

Arta trăirii mai presupune să începi cu zâmbet fiecare zi.Toți știm că zâmbetul ascunde întuneric înimii și uraganul ei.Nu trebuie de împărtășit problemele noastre celorlalți și de arătat starea noastră adevărată, o jumătate se bucură, pe-o altă jumătate nu-i interesează , rar găsești prieteni cărora le pasă și îți vor oferi suport moral.

Trăim într-o lume unde timpul e limitat, prietenii se răresc treptat, cuvântul ,, îmi ajunge ”nu mai e valabil, lăcomia și egoismul pun stăpânire pe sufletele noastre și frumosul se pierde în timp.Oamenii pot spune orice despre noi, ne pot răni și chiar izgoni, dar nu pot fura ceea ce știm și ce avem în suflet.Oamenii trebuie iubiți și lucruri folosite, nu invers.Noi alegem să ne oprim din vise de la prima încercare, de la prima greutate și de la vorbitorii anumitor persoane ,, inteligent ”, care au născut răutatea din invidie, prostie, inferioritate și frustrare.Doar dacă avem o voință de fier, vom reuși să parcurgem drumul pe care-l vrem și l-am ales la început de cale.

,, Arta de a trăi ”e un concept asupra căruia au meditat și filozofi de-a lungul timpului.Această întrebare și-a adresat-o și Sonne Suavis, care propune răspunsul: ,, Să ai privirea celui care a trecut prin multe și zâmbetul celui care le-a depășit pe toate ”.Susțin ideile exprimate și am revelația că la punctul maxim al vieții mele, voi avea și eu ,, zâmbetul celui care le-a depășit pe toate“.

Consider că răbdarea, toleranța, înțelegerea, înțelepciunea trebuie să persiste în caracterul nostru, pentru a putea crea relații între oameni, pentru a avea unde să ne descărcăm emoțiile și să nu simțim ca după o stănă de piatră fără a fi ignorat sau batjocorit.Cu un suflet curat, cu energie pozitivă cât să ajungă pentru toată viața, călăuzindu-ne de toleranță și multă înțelepciune în relații interumane, vom clădi temelia unui trai armonios împreună!

     De mic copil aud cuvăntul “pace”. Am auzit cum îl doresc pe oameni la sărbători, la nunți. Dar de ce „pacea” a devenit ceva care dorim să fie? Pacea este ceva ce trebuie să predomine mereu și oriunde, ca aerul, căldura solară. Dar din păcate oamenii au transformat „pacea” in ceea ce e „de dorit” dar nu ceea ce „predomina mereu” cum de fapt ar trebui să fie.
           Pe Pământ trăiesc foarte mulți oameni și toți sunt diferiți. Se diferențiază opiniile, viziunile, caracterul, religia, rasa, starea socială. Fiecare are UNIVERSUL său. Un UNIVERS bogat, diferit, unic, excepțional. Oamenii au tendința de a găsi defectele celor care îl înconjură, dar de ce să nu ne axăm pe lucrurile cele mai minunate din UNIVERSUL fiecăruia? Poate atunci vom deveni mai prietenoși, poate atunci vom fi mai puternic? Anume ceea ce nu deosebește este cel mai frumos, anume unicitatea și individualitatea fiecărui om este o minune. Sunt de părere că fiecare om este acest născut pe Pământ are un rol al său, o misiune importantă, o misiune specială, care nu poate îndeplini alt om, o poate îndeplini doar el .. Toți suntem în egală măsură importanți. Tu valorezi foarte mult, eu valorez foarte mult! Aș putea asemăna oamenii cu un mecanism. Un mecanism ce mereu este în mișcare. Fiecare dintre noi este un mic detaliu, dar faorte important, care contribuie la funcționarea mecanismului întreg. Dacă măcar un detaliu s-ar fi exclus, mecanismul nu ar putea funcționa, s-ar fi stricat.

     Una din problemele care mă deranjează mult este neacceptarea oamenilor de altă rasă. Este un lucru atât de josnic. Mai ales îmi provoacă groază timpurile când persoanele date erau socotite drept robi. Nu are importanță ce culoare are pielea ta. Albă, neagră, galbenă, chiar bord sau violetă. Este un lucru atât de minuscul în comparație cu UNIVERSUL ce se ascunde înlăuntrul fiecăruia. Să presupunem că am luat o ciocolată, și am învelit-o în diferite ambalaje, de diferite culori. Scoatem ambalajul alb, e la gust o ciocolată de lapte, gustoasă, moale, dulce. Scoatem ambalajul verde, dar ciocolata nu și mai puțin gustoasă, nu și mai puțin moale și nicidecum mai puțin dulce. Și de câte ori voi schimba ambalajul, gustul nu se va schimba, nu-i așa? Păi oamenii la fel. Sufletul e același, nu are importanță de această culoare și piele omului, el la fel ca și fiecare dintre noi poate fi vesel și supărat, poate plânge și râde, poate iubi, poate viza, poate gândi … Nu are importanță înfățișată. Nimeni nu are dreptul să se laude cu ceea ce este frumos, că este atrăgător, căci nu este merita lui, este merita Domnului, nu el sa pictat, nu el sa crea. Să nu mândrim putem de sufletul nostru, căci el este influențat de noi, noi îl pictăm, noi suntem cei care îl hrănim cu fapte rele sau bune. Dacă sufletul nu este frumos, atunci putem fi mândri, dar dacă sunt înfățișați, niciodată, căci nu noi am creat-o. Și nu avem nicidecum dreptul să judecăm înfățișarea altui om. Doar sufletul poate arăta adevărat. Nimeni nu are dreptul să se laude cu ceea ce este frumos, că este atrăgător, căci nu este merita lui, este merita Domnului, nu el sa pictat, nu el sa crea. Să nu mândrim putem de sufletul nostru, căci el este influențat de noi, noi îl pictăm, noi suntem cei care îl hrănim cu fapte rele sau bune. Dacă sufletul nu este frumos, atunci putem fi mândri, dar dacă sunt înfățișați, niciodată, căci nu noi am creat-o. Și nu avem nicidecum dreptul să judecăm înfățișarea altui om. Doar sufletul poate arăta adevărat. Nimeni nu are dreptul să se laude cu ceea ce este frumos, că este atrăgător, căci nu este merita lui, este merita Domnului, nu el sa pictat, nu el sa crea. Să nu mândrim putem de sufletul nostru, căci el este influențat de noi, noi îl pictăm, noi suntem cei care îl hrănim cu fapte rele sau bune. Dacă sufletul nu este frumos, atunci putem fi mândri, dar dacă sunt înfățișați, niciodată, căci nu noi am creat-o. Și nu avem nicidecum dreptul să judecăm înfățișarea altui om. Doar sufletul poate arăta adevărat. căci nu noi am creat-o. Și nu avem nicidecum dreptul să judecăm înfățișarea altui om. Doar sufletul poate arăta adevărat. căci nu noi am creat-o. Și nu avem nicidecum dreptul să judecăm înfățișarea altui om. Doar sufletul poate arăta adevărat. 

    Studiind istoria, luptele crâncene care se duceau pentru ocuparea unui teritoriu, în urma cărora mureau mii de bărbați, femei și copii, mereu îmi puneam întrebarea „De ce? Pentru ce? ” Nu înțelegeam și nu pot înțelege nici până astăzi lupta pentru teritoriu, pentru mine eo luptă în zadar. Teren de Pământ schimbat pe mii de vieți … ce prostie. Tot Pământul nu este oferit nouă, fiecare colțișor al lumii este al meu și al tău, de la Vest până la Est, de La Nord până la Sud. Fiecare munte, fiecare râu, fiecare câmpie, fiecare ocean este al tău, și este al meu. Este al nostru. Nu este nevoie să luptam pentru el! De ce să nu-l îngrijim împreună, să trăim aici împreună, să creăm o casă comună pentru toți?
     Dar totuși, de ce să trăim toți împreună, respectând-ne opiniile, individualitatea este atât de greu? Cred că din cauza că nu porți pacea în tine. Fiecare om trebuie să-și creeze pace în suflet, pace în inimă, și doar atunci pacea va putea domina peste tot … Am obișnuința să scriu eseul, numai numai pentru că a găsit citate la temă, căci dacă o fac invers, fiind inspirată din ideile expuse în citate, nu-mi pot numi eseul la maxim personalizat. Dar de mică îmi era foarte important, ca eseul să fie doar al meu, orice cuvânt și orice virgulă. Probabil, consider că așa joc cinstit. Deci, mare mi-a fost mirată când, după ce mi-am notat ideile am găsit aceeași idei în citatul lui Lao Tse „Ca să fie pace în lume, trebuie ca popoarele să trăiască în pace. Pentru ca popoarele să trăiască în pace, orașele trebuie să se ridice printre altora. Pentru a fi pace în orașe, vecinii trebuie să se înțeleagă. Ca să fie pace între vecini, trebuie ca armonia să domnească în familie. Ca să fie pace în casă, trebuie so găsești în propria lor inimă ”Pacea începe de la tine!

  Deci, pacea de fapt cu ajutorul fericirii.O viață bună, liniștită și decentă. O viață în care este respectat fiecare. O viața în care tu ești egal cu mine, și eu sunt egal cu el. Adevărata pace va domni în lume doar atunci când pacea își va găsi loc în sufletul fiecărui om. Cum afirmă Mahatma Gandhi “Nu există un drum spre pace! Pacea este drumul! Nu trebuie să întreprindem acțiuni pentru a instaura pacea, pacea și această acțiune. Cea mai dificilă dar totodată cea mai minunată artă, este ARTA DE A TRĂI ÎMPREUNĂ!

  De câte ori ai auzit la școală ca cineva să fie agresat, termenul neologistic fiind bully, pentru că este de culoare sau pentru că poartă ochelarii nu știu cum, ori pentru că gândește într-un mod diferit față de ceilalți, acest lucru stârnind doze de antipatie. Indiferent din ce pseudomotiv, toate sunt stupide și lipsite de orice conotație legitimă. Fii sincer cu tine, ți sa părut ok? Sau poate că ai fost tu pus în situația de victimă a veninului împroșcat prin cuvinte ce și-au pus amprenta asupra viitorului tău. Poate că acum ți sa așternut deja în privința lui ceață căruntă când sunt priviți retrospectiv și îți amintesc produsul ranchiunii umane. Dar nu este o ecuație matematică, chiar deloc!Este viața reală, în doze mici, dar concentrice, în care societatea dictează mersul lucrurilor în consens cu opinii și tendințe trecătoare. Copiii reacționează așa pentru că au văzut părinții lor sau astfel de atitudine, iar părinții lor au văzut de la ai lor, și așa mai departe … Un cerc vicios, din care unii nu scapă cu mintea perfectă lucidă și sufletul empatic. Unii masculi alfa și femele beta necesită pun întrebare ipotetică: Ce va spune copilul meu atunci când va vedea 2 bărbați sărutându-se pe stradă? Răspunsul, dragă părinte geto-dac este că te va întreba de ce se sărută, dar depinde doar de tine cum îi va răspunde și ce aserțiuni dorești să îi implementeze copilului tău, viitor elev și ereditar la rândul său. Ai două opțiuni: Unii masculi alfa și femele beta necesită pun întrebare ipotetică: Ce va spune copilul meu atunci când va vedea 2 bărbați sărutându-se pe stradă? Răspunsul, dragă părinte geto-dac este că te va întreba de ce se sărută, dar depinde doar de tine cum îi va răspunde și ce aserțiuni dorești să îi implementeze copilul tău, viitor elev și ereditar la rândul său. Ai două opțiuni: Unii masculi alfa și femele beta necesită pun întrebare ipotetică: Ce va spune copilul meu atunci când va vedea 2 bărbați sărutându-se pe stradă? Răspunsul, dragă părinte geto-dac este că te va întreba de ce se sărută, dar depinde doar de tine cum îi va răspunde și ce aserțiuni dorești să îi implementeze copilului tău, viitor elev și ereditar la rândul său. Ai două opțiuni:

 A.îi spui că acei oameni comit păcate și vor ajunge în iad. B.îi spui că iubirea este subiectivă, iar aceștia se plasează unul pe altul și trebuie respectat în mod egal ca și pe ceilalți.

   De aici pleacă viitoarea mentalitate a copilului, din ceea ce îi transmite, Crezul de valori universale pe care acesta îl va avea în bagajul informațional pentru viață. Nu muzică ascultată, orientarea sexuală, rasa, etnia sau accesorii pantofilor definește omul, ci cum reacționează în funcție de context cu care trebuie să se confrunte. Acestea sunt simple chilipiruri, detalii tehice, cum ar spune un astro-fizician, ce nu trebuie să ne divizeze la nivel social. Totul poate fi fentat oare prin niște cursuri de etică și suport pedagogic cu părinții? Eii bine, nu chiar. Problema are izvoare mai adânci în Muntele Vieții, iar în cadrul acestei redactări vom atinge 3 mari subiecte: 1. De unde se nasc discrepanțele sociale? 2. Cum pot fi ele evitate? 3. Suntem chiar atât de perfecți pe cât nu autointitulăm?

   Mereu ne punem intrinsec întrebarea , Dar de ce nu sunt toți pe același prag social? De ce un fotbalist a costat 222 milioane de euro, iar în Africa oamenii mor de foame? În capitalismul în care sunt convinși marea noastră majoritate, aceste chestionări sunt interpretate succint: Omul cum trebuie așterne, așa doarme. Fiecare este pe barba lui. șamd. Cunoaștem cu toții respetivul arsenal de raspunsuri. În stadiul de idei, sună nemaipomenit, însă ajungem la același capăt de linie ca și sintagma, Vrem să nu mai fie copii în centru de plasament, dar să îi adopte alți.Ei bine, cine ar renunța la o parte considerabilă din averea sa? Toți am putea fi buni samaritieni, și nu am avea nevoie de neapărat de un gabarit financiar nemaipomenit, ci din puținul nostru aparent, putem satisface nevoie altora, unele nevoi esențiale chiar. De unde provin totuși diferențiale sociale, rasismul, narcisismul, grandomania sau indiferența? În structurile feudale apărute la incipit de secol IX s-au oficializat primele 2 clase sociale cu caractere total diferite: nobilii și țăranii. Cei din funcții înalte și-au consolidat poziția prea puternic, făcând în anumite situații abuz de aceasta. Respetiva ideologie de om cu relații și supus a dus la dispariția respectului și a avut continuitate transtemporară mai departe și prin comunism spre exemplu. Rasismul, pe de altă parte este caracterizat fie prin rupul față de anumite persoane, datorată culorii pielii sau a etniei, respectiv prin autoproclamarea superiorităților cu care face parte dintr-un anumit grup social sau ai descendenți dintr-o x rasă. Acest fenomen este întotdeauna și greu de controlat. Comerțul transatlantic cu slavi din Africa este poate cel mai negru scenariu, care de altfel a fost întins pe o perioadă mare de timp. Tendința de superioritate deluzorie este un element ce favorizeaza antisemitismul ori apatia rasială. Știm cu toții ce au făcut nemții în perioada celui de-al doilea război mondial. Nici până acum nu avem un răspuns exact la dilema, cum pot oamenii să omoare sistematic al oamenilor. Păreri au fost multe, procesele de la Nurnberg au expus doar o parte nesemnificativă din laitmotive. Indivizii umanoizi caută să dețină controlul, iar anumiți pot călca și pe cadavru pentru atingerea obiectivelor.

  Acestor fapte atroce si ilegitime le pot fi combătute aserțiunile prin educație și conștientizare. Da, poate că sună clișeic, însă conferirea unui set optim de valori noii generații poate defini soluția și scădea cel puțin procentajul teoretic. Remarcăm cum nu mai sunt atât de multe războaie fierbinți, purtate la patul puștii și vârful baionetei. Oamenii par că au devenit mai implicați în anumite subiecte. Dar nu este nici pe departe apogeul. În continuare, există indiferența, de multe ori întâmpinăm acest element în cadrul alegerilor politice, unde unii nu conștientizează rolul votului. Trăim împreună pe Terra, suntem 7 miliarde, în continuă expansiune ce este drept. Dintr-un anume motiv, avem nationalitati diferite, culturi, traditii, obiceiuri,vorbim limbi diametrale. Asta face parte din diversitatea noastră. Rolul nostru este acela de a nu fi dogmatici, ci din contră, să deslușim puzzle-ul discrepanțelor și în cele din urmă să descoperim unitatea. Extremele au reprezentat mereu un coeficient negativ în mentalitatea fragilă. Atunci când cazi în extreme, indiferent că este stânga, dreapta, sau oblic, nu îți mai poziționezi calea către echilibrul rațiunii. Viața noastră este atât de scurtă și neînsemantă încat suprasolicitarea ei ireleventă cu sentimente de repulsie si ură nu duce la nimic altceva decât la și mai multă karma în viața cotidiană.

  Oare suntem atât de perfecți pe cât ne considerăm? Noi privim viața prin ochii noștri, suntem limitați la orizontul ce îl putem înmagazina. Nu am dobândit, și poate nici nu o vom face, simbioza ochiului minții. Suntem subiectivi, iar în cadrul clasificării acțiunilor în funcție de cea care ne afectează cel mai tare, putem trece cu vederea deliberat anumite elemente. Într-un alt loc, ficțional, sintetic sau real, poate, cei pe care îi privim acum ca fiind nebuni, mai slabi, inferiori nouă sunt cu două clase peste gradul nostru de inteligență. Mulți greșim atunci când ne plafonăm, nu vrem să vorbim cu ăla că ce va spune lumea? Nu purtam culoarea negru că dacă vor zice toți că suntem adepții stilului goth?  Primordial stă fericirea noastră, dar depindem de stările celor din jur, de relații de comunicare cu aceștia. Reprezentăm un tort, fără vreo anumită aromă, acesta nu mai sunt același gust, iar dacă îi adaugă în compoziția sa uri, vor rezulta torturi, iar fiecare cofetar, reprezentant de noi, cetățeanul pseudomodel dorește ca produs muncii sale să fie unul singur pentru clienți săi, reprezentanți în această metaforă a celor din jurul nostru, cu care avem zilnic contact și de care depindem prin existența noastră.

În opinia mea, a trăi împreună este o adevărată artă, iar în viață fiecare om trebuie să fie conștient că nu lucrurile îi vor bucura sufletului cu adevărat, ci oamenii pe care îi sunt alături, iar relațiile de prietenie cu ei depind de cât de bine știu ambele persoane care stăpânească această artă.

În primul rând, casa chiar dacă ar fi mare și dotată, fără oamenii dragi sufletului tău, ar fi pustie, goală. Până la urmă “nu bogăția, ci liniștea colibei tale te face fericit”, iar liniștea depinde de noi, să păstrăm un echilibru în tot ceea ce facem. Să învățăm să acceptăm fiecare persoană exact așa cum este, fără să judecăm, nimeni nu este perfect, nici noi nu suntem perfecți. Nu avem mereu dreptate, trebuie să știm să ne asumăm și greșelile, să știm să și pierdem, cum nici în realitate un om nu poate avea zile doar cu fericire, așa nici noi nu putem să fim doar câștigători. Dacă nu știm să acceptăm defectele celorlalți și îi criticăm, cumva vom fi răsplătiți așa cum se cuvine, nefiind nici noi acceptați de societate, iar toate lucrurile materiale pe care le avem nu vor însemna nimic și ne vom simți foarte săraci. Dacă pierdem toate lucrurile materiale, dar ne rămân aproape persoanele dragi, atunci nu putem spune că suntem săraci și nu mai avem speranță, ci putem spune că suntem bogați, avem ce este mai important, iar restul sunt nimicuri care se rezolvă. Mai rău de cel care crede că are tot având doar lucruri, acesta este cu adevărat sărac pentru că, de fapt, nu are nimic.    Un exemplu de om bogat, dar sărac l-am întâlnit în viața reală, dar prefer să nu menționez numele său adevărat, o vom numi ‘doamna G’. Doamna G avea o casă uriașă, mașini, propria afacerea și multe alte lucruri, se spunea că nu îi lipsea nimic, dar totuși era abătută, mai mereu tristă. Aceasta nu avea prieteni pentru că era rece, nu știa să comunice, se credea superioară, făcându-i pe ceilalți să se simtă inferiori. Adesea oamenii se întrebau cum să fi trist nelipsindu-ți nimic, dar, de fapt acesteia îi lipsea ceva ce nu se poate cumpăra nici cu toți banii din lume, prietenia. După câțiva ani, afacerea a dat faliment și a pierdut multe din lucrurile pe care le avea, iar tocmai atunci și-a dat seama de ceea ce contează cu adevărat și a hotărât să se schimbe transformându-se într-o persoană bună, nu mai făcea pe nimeni să se simtă inferior, ajuta, nu judeca, accepta păreri. Putem spune că acest necaz, a fost o lecție, învățând să trăiască împreună cu oamenii, având mai puține lucruri, dar mai mulți prieteni se simțea mai bogată decât atunci când credea că are totul. Arta de a trăi împreună nu este ușor de stăpânit, dar aduce mai multă fericire decât toate lucrurile pe care le ai, aceasta e fericirea adevărată, devii mai puternic din toate punctele de vedere.

În al doilea rând, literatura ne prezintă o mulțime de exemple că  putem să ne simțim mai bogați având puține lucruri, dar oamenii dragi aproape și că suntem mai puternici împreună, iar șansele de reușită sunt inevitabile.

 Un prim exemplu îl regăsim în nuvela Moara cu noroc de Ioan Slavici, la început familia lui Ghiță ne-a fost prezentată drept o familie aparent săracă, personajul principal fiind doar un cizmar sărac, dar cu o familie liniștită, era pace, iar dorința lui Ghiță de a oferi un trai mai bun familiei, din avarie trecând la dorința de a se îmbogăți, nu face decât să îi facă mult mai săraci decât erau, iar asta nu pentru că nu ar câștiga mai mulți bani, ci pentru că a dispărut comunicarea, înțelegerea, a fost distrusă cea mai important legătură, iar ușor, ușor, totul s-a transformat în haos. Această operă fiind exemplul concret că nu trebuie să fim avari, să ne mulțumim cu puțin și orice ar fi, să nu uităm că doar împreună putem reuși, să nu ne pierdem pe drum, căci încercând să câștigăm, vom pierde și vom rămâne singuri.

 Alte exemple întâlnim și în basme, precum în basmul Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă, fiul Craiului, Harap-Alb pornind la drum cu extrem de puține lucruri, comunicând, ajutând, fiind bun, acestea face prieteni și chiar dacă erau diferiți, nu îi judecă. Harap-Alb fiind un personaj bun, ajutat cât poate de mult fără să se gândească la răsplată. Prietenii îl ajută la rândul lor să treacă peste tot cu ușurință, dovedindu-se adevărat proverbele ‘bine faci, bine găsești’ și ‘prietenul la nevoie se cunoaște’, împreună reușind să depășească orice obstacol. Acest exemplu pune accentual pe faptul că sunt mai putenici împreună, iar stăpânind această artă, arta de a trăi împreună, vom reuși să depășim orice obstacol.

În al treilea rând, istoria ne este exemplul concret că împreună putem reuși. Nimic nu ar fi fost așa cum este dacă în trecut oamenii nu s-ar fi unit pentru a face schimbări. Nici România nu ar fi existat, Unirea din 1918 a Basarabiei, a Bucovinei și a Transilvaniei cu Regatul României a dus la constituirea României Mari. Oameni uniți care, într-un final au învățat să accepte, reușind să trăiască împreună și reușind să facă o schimbare majoră atunci și în continuare la fel, trăind împreună, învățând, descoperind, schimbând lumea câte puțin în fiecare zi.

În concluzie, împreună cu oamenii pot schimba lumea. Nu oricine poate să stăpânească această artă, arta de a trăi împreună. Trebuie să fii bun, să nu te gândești doar la tine, să gândești amplu pentru a lua decizii cele mai bune, să fii asumat, să știi când te opresc, să fie prietenul pe care l-ai dorit alături. Dacă stăpânești arta de a trăi împreună, nu vei regreta, vei fi mai puternic căci ‘unde-s doi, puterea crește’, și vei fi fericit, asta contează în viață. Fericirea pe care o oferă sentimentul că nu ești singur este inegalabilă, ceva ce nu poți cumpăra nici cu toți banii din lume.

Oamenii, ființe raționale ale societății, caută în permanență idei și concepții, cu scopul
final de a conține echilibru și bunăstare. Astfel, într-o continuă căutare a propriilor fericiri,
oamenii se îndepărtează de lucruri care pot fi generatoare de o bucurie eternă. ACEASTA
îndepărtare Este insotită, mai întâi, de simularea realității exterioare, cu ei Toate defectele.
Oamenii simulând astfel pe lângă fericirea pe care o caută, iar defectele unei societăți în care
valorile universale-valabile sunt principii ale imoralității totale. În acest context, se
accentuează diferențial dintre oameni, atât de vizibil, cât și concurența umană a devenit o
realitate socială.De aceea, fundamentarea continuă spre perfecțiune, conduce discordanța
dintre oameni și ideile acestora, întrucât expun ,, alte măști, [dar] aceeași piesă ” [1]. Cu toate
acestea, oamenii au lucruri în comun, lucruri care pot îmbina frumos cu plăcutul, fiind
armonia dintre oameni are o continuitate permanentă, căci ,, omul inimos, [este] ca un soare
luminos ” [2], creionând, deci, în acest fel, arta de trăi împreună.
Astfel, arta de a trăi împreună cu informații și armonia de a trăi între oameni,
respectiv arta relațiilor interumane. De aceea, oamenii din jurul nostru sunt hrana există noi
, fără de care nu există o evoluție umană, deoarece atunci când îți cunoaștem oameni, te
descoperi pe tine, persoane care intră în contact cu noi au o influență puternică asupra
noastră, fapt pentru care petrecerea timpului alături de oameni, consfințește fericirea de a trăi.
Legăturile interumane corelează cu sensul existenței umane prin faptul că trăiesc în
mijlocul oamenilor, evoluează ca oameni, fapt generat de amprenta pe care oamenii o lasă în
viața noastră, vizibilă în corespondența interumane. A trăi în armonie este o taină, întocmai
precum a iubit este o nevoie. Căci, ceea ce face omul, trebuie făcut din plăcere: iubești o
activitate, deci, te dedică în totalitate acesteia, astfel trăind în iubire, conviețuiești într-o lume
armonioasă, aceasta după ce este caracterizată cu atribuții unei societăți în care
tolerează și liniștea sunt viabile unei lumi fericite, atât în ​​plan omenesc, cât și în plan social. Părerea
mea este că, arta de a trăi împreună se poate face numai prin iubire, acest lucru completând
perfect împlinirea umană, fiindcă nu se poate face lucruri din constrângere față de oameni, ci
din dragoste, fapt recunoscut printr-o voință împletită în iubire, prin urmare iubirea pusă în
fapte, recunoaște relațiile interumane ca fiind calea spre fericirea eternă.
Oamenii care trăiesc împreună, sunt de fapt oamenii care se ajută împreună, acest lucru
evidențiind soliditatea legăturilor umane, ilustrativă în momentele petrecute alături de
oameni. Aceste momente, reflectă că oamenii se simt bine unii cu alții, și vor ajunge să
coopereze între ei, iar de pe urma acestora vor învăța să aprecieze oamenii oamenilor, dar și a
momentelor petrecute cu aceștia. Un exemplu a modului în care se reflectă că a
trăit împreună cu oamenii este o împlinire, dar și o nevoie, este îngrijirea față de cei bolnavi.
Astfel, îngrijindu-ne de cei bolnavi, nu facem decât să nu arătăm dragostea pe care le-o
purtăm, de aceea ,, bine faci, bine găsești ” [2], fapta după acestea recunoscând bunătatea noastră.
Un ajutor ,, e ca pâinea lui Dumnezeu ” [2], iar acesta este acesta ,, omul sfințește locul ” [2]. De
aceea, eforturile noastre față de cei bolnavi, arătă că, în ciuda neputinței acestora, vindecarea
grabnică a bolnavilor, este sau nevoie pentru noi, și sugerează că ajutorul nostru,
condiționat că putem trăi lângă oameni defavorizați, iar în ciuda defectelor lor, putem
fi ferciți împreună. Acestea fiind spuse, adevărata fericire, este lângă oameni, văzută ca o
împlinire umană, întrucât așa cum se contemplă asupra cadrului natural, nu face decât să
contureze prin radiații sale, frumusețe naturale . Căldura solară din urmă, având puterea de a
sustrage zâmbetele oamenilor și, până la urmă, fericirea de a trăi împreună.
În continuare, unitatea dintre oameni este cheia spre o lume armonioasă, alungarea prejudecăților
din viața noastră, ajutându-ne să nu eliberăm de răutăți, numai ,, cele rele să se
spele, [iar] cele bune să se adune ” [2] . Astfel, oamenii trebuie să fie ,, până-n pânzele albe ” [2]
alături unii față de ceilalți, cu scopul final de trăi într-o lume fericită, prin puterea de a fi
împreună. De exemplu, anul 2020, a fost un an colosal, oamenii au fost nevoiți să se
îndepărteze de oameni, acest lucru fiind generat de existența unui virus ucigător. De aceea,
acesta ne-a îndepărtat de la toate obiceiurile, și mai mult, ne-a îngrădit libertatea de a trăi
împreună cu oamenii.Totuși, în prealabil, oamenii nu apreciază adevărata valoare a lucrurilor,
iar apariția acestui punct culminat, nu a făcut decât să nu fure din plăceri, iar aceasta este ne-a
afectat, dar ne-a lăsat o învățătură universal-valabilă, respectiv ,, să-l iubești pe aproapele tău
ca pe tine însuți ” [3]. Așadar, experiențe neplăcute sunt istorii de viață, fapt care reflectă că
oamenii care trăiesc împreună, sunt oamenii care trăiesc fericiți, oamenii care trăiesc împărtășite
și, deci, oamenii care trăiesc armonia artei de a fi împlinit.
În concluzie, adevărată fericire umană este până la urmă lângă oameni, fără de care
viața nu ar fi fericită, întrucât ,, singurătatea este sărăcia cea mai amară ” [4]. De aceea,
oamenii trăiesc o viață împlinită, fapt recunoscut în faptul că o trăiesc împreună cu oamenii.

A trăi împreună cu oamenii este o artă, întocmai precum a iubit este o nevoie, motiv pentru
care relații dintre oameni capătă un caracter solid. Acestea din urmă, reușind să formeze
momente și amintiri între ființele umane, care îi apropie pe oameni atât de mult, dacă a trăit
între oameni a devenit o necesitate. Chiar dacă există ură între oameni, iubirea este finită pe
pământ, iar oamenii care se iubesc sunt mereu aproape, fiindcă ,, numai omul rău și
singur ” [5]. Prin urmare, o societate în care liniștea este primordială, este fără dar și poate, o
societate armonioasă, deci, relații interumane creionează astfel arta de a trăi împreună, ca
după a solidarității și fericirii dintre oameni, dar și a momentelor pe care oamenii le trăiesc
împreună.

[1] Eminescu, Mihai-Glossă
[2] https://ro.wikipedia.org/wiki/List%C4%83_de_proverbe_rom%C3%A2ne%C8%99ti
[3] Sfânta Scriptură (Matei 22: 37-40)
[ 4] Abigail Van Buren (scriitoare)
[5] Denis Diderot (filosof și scriitor francez)

     “Un ideal colectiv necesară comuniunea mai multor indivizi într-o unică dorință de perfecțiune” – sau așa afirma Jose Ingenieros in incercarea de a defini colectivul optim. Dar oare exista asa ceva? Oare putem trece de toate elementele care nu diferență, care nu sunt unice în felul nostru ne se separă în acelasi timp? Societatea noastra a evoluat considerabil pana la parcursul sau de astazi, pana la momentul in care idealurile generatiilor noi sunt respectate, discutate si luate in serios, pana la incurajarea imbinarilor dintre culturi, pana la acceptarea tuturor religiilor si consideratia pentru crezurile fiecaruia. Normal ca a fost starnita si controversa urmata de discutii mai mult sau mai putin inflacarate, dar asta este lumea in care traim.Niciodata nu putem intra în toate aspectele unei situații ideale, dar nu inseamna ca trebuie sa nu limitam la o paleta cromatica din nuanta de gri care sa fie specifica unei monotonii generale. Ce ar fi lumea fara nuantele de galben resimtite prin fiecare zambet pe care il schimbam intre noi, albastrul care cuprinde si domina fiecare moment de tristete, rosul, atat pentru pasiune cat si pentru furie, iar astea sunt doar cateva dintre culorile care, adaugate in cantitati moderate alcatuiesc omul modern din societatea contemporana.

Intreg scopul evolutiei este schimbarea pe care o aduce cu sine, altfel am fi ramas blocati in mentalitati apuse asociate altor vremuri pe cand era promovata incadrarea in tipare si conformarea normelor sistemului. Desigur nu doar Romania serveste drept exemplu caci nu putem uita de tragedia Holocaustului care a pus capat nenumarator vieti intre alte evenimente majore de aceeasi natura. Atat evreii cat și persoanele care nu sunt indeplineau standardele implantate de regimul impus erau integrate intr-o categorie socială careia i se asociau conotatii negative. Simt fiorul care se prelinge pe sira spinarii cand ma gandesc la suferinta crunta care a dus la forma lumii de azi, dar nu pot sa pierd din vedere ca nici amprenta contemporanitatii cu care ma mandresc nu si fara cusur.Desi privim in urma la aceste atrocitati si mediatizam o idee replicata si de un vechi proverb – cele rele se se spele, cele mai bune se se-adune- diferite continuu sa ne dezbine. Discriminarea, un termen pe care l-am auzit poate de mai multe ori decat mi-am auzit numele, releva un concept si o conjuctura sociala careia nu i-am inteles nici pana acum semnificativa. Este promovat cu ardoare dreptul la identitate si totusi societatea il reprima cu o naturalete nonsalanta judecandu-i ferm pe cei care nu se conformeaza ideilor sau notiunilor care se cred a fi corecte. Acest comportament antitetic mi-a dat mereu batai de cap, caci nu i-am putut intui nicicand finalitatea.Crestem cu o zicala repetată atat de către către parinti incat devine aproape mecanic incorporata in mintea noastra, ”Ce ție nu-ți place, altuia nu-i face”, care ma face sa ma gandesc la vocea puternică care argumentează activ motivul pentru care resping ideea unei societati inclusive. Oare cum s-ar simti daca ar fi nevoiti sa faca schimb de locuri cu persoane pe care le desconsidera cu o asemena uzurinta? Oare cum s-ar simti stiind ca aspecte pe care nu le pot controla afecteaza prejudecatile care se formeaza despre ei, oportunitate atat pe plan social cat si academic de care beneficiaza?Oare cum s-ar simti cand li s-ar arunca o privire expresiva si plina de subinteles de catre un necunoscut, o privire care sa transimta cat o mie de cuvinte dintre care nici macar unul sa nu fie negativ sau deznadajduitor? Ce e mai trist este ca unii nici macar nu isi dau seama cum se simt aceste persoane vizate: sunt lipsite de aparare in fata unui conflict in care au fost introdusi involuntar si nici macar nu au scapare. Sunt condamnati la un tratament diferit in majoritatea instantelor si pot doar sa se conformeze caci o singura voce puternica, insetata de nevoia justitiei si a schimbarii va fi redusa la tacere numaidecat.Se pierde din vedere potențial și caracteristic acestor indivizi in baza unor etichete care li se atribuie cu nestiinta si care la finalul zilei devin infime caci toti suntem oameni, toti sunt membri ai aceleiasi societati, toti meritam acelasi confort si aceeasi comoditate in societatea pe care am cladit-o impreuna.

In ochii mei, o adolescenta de saisprezece ani, schimbarea o reprezinta noile generatii. Cei dinaintea noastra au pus bazele care ne-au adus unde sunt astazi, au modelat lumea in care crestem si ne-au asigurat pe cat se poate sansa la o viata mai buna decat le-a fost dat lor sa duca. In schimb, desi le port o apreciere incomensurabila, este momentul ca si vocile generatiilor tinere sa se faca auzite si sa continue traditia schimbarilor necesare pentru binele majoritar. Am crescut cu conceptia ca toti avem drepturi egale, dar am vazut cu ochii mei ca aplicabilitate aceasta idei lasa de dorit. Este momentul sa ne luam soarta in maini si sa fim deschisi unei schimbari benefice pentru fiecare membru al societatii. Este momentul ca toti sa se simta acceptati! Desi o astfel de tranzitie nu are loc peste noapte, porneste de la noi,

Conform cuvintelor lui Octav Bibere – „Apocalipsa? Nepăsarea individuală pentru eșecul colectiv! ”- trebuie să nu susținem reciproc pentru a promova și incuraja o schimba generală. Eu sunt pregatita sa incep, sa incerc si sa fac tot ce e nevoie. Intrebarea este: sunteti pregatiti sa fiti parte din schimbare?

Viața, ca şi filosofia, reprezintă un tot atât de vast orizont, cu frumuseţile sale atât de simple la o primă vedere, dar atât de abstracte. Aşa cum spunea şi Platon, „participăm la spectacolul stelelor, soarelui, bolţii cereşti”, iar acesta ne dă „impulsul cercetării universului”; filosofarea este ca o trezire din starea de dependenţă faţă de nevoile vieţii şi am fi uimiţi de ceea ce am putea cunoaşte şi totodată îndemnaţi spre drumul cunoaşterii, din ce în ce mai dornici spre a şti. Ce anume? Nici acum nu s-a găsit un răspuns concret, dar totul este să încercăm şi să înţelegem cu propria noastră conştiinţă tot ceea ce gravitează în jurul nostru, făcând abstracţie de egocentrismul negativ şi împărtăşind descoperirea succesivă celorlalţi, si cel mai important aspect al acesteia il reprezinta arta de a trai impreuna.

Arta de a trăi împreună înseamna a împărtăși aceleași valori, a respecta aceleași reguli care duc la o bună înțelegere între oameni, la armonie și la pacea interioară. In societatea actuală, a trăi împreună a devenit o problemă de actualitate pentru că oamenii au evoluat și s-au individualizat, izolandu-se de cei din jur și văzându-și doar interesul propriu, necunoscând modul în care aceștia ar trebui să trăiască, să convietuiască alături de ceilalți. Astfel, cum spune și celebrul filozof, Emil Cioran, cel mai mare defect al oamenilor este că aceștia nu știu să trăiască, așteaptă să trăiască deoarece nu au curajul să se bucure de fiecare clipă, nu au curajul fiecărei clipe, cu toții învățăm să trăim de abia după ce nu mai avem nimic de așteptat, iar cât trăim, nu putem învăța nimic, fiindcă  nu trăim în prezentul concret și viu, ci într-un viitor fad și îndepartat. La momentul actual, cel mai important lucru pentru toți oamenii ar fi să găsească bucurie în arta de a trăi împreună, să se bucure de cei pe care îi au alături de ei și să împărtășească toată această bucurie cu familia și prietenii apropiați ai acestora.

În sânul religiei islamice, se spune că viața constă în două zile: una pentru tine și una împotriva ta. Atunci când ziua este pentru tine, nu trebuie să fii mândru sau nesăbuit și atunci când este împotriva ta, fii răbdător, pentru că ambele reprezintă teste pentru tine (Imam Ali, 45). De aceea, arta de a trăi împreună este reprezentată de modul în care ne comportăm cu oamenii și cum alegem să reacționăm în diferite situații… este arta de a putea înțelege persoana de lângă tine, de a nu ”îi scoate peri albi”, de a nu o judeca, de a o sfătui într-un mod corect pentru a avea un trai cât mai fericit. Unul dintre cele mai importante  elemente pentru a avea un trai fericit alături de ceilalți, din punctul meu personal de vedere, este de a ne ruga pentru ei. Să ne rugăm pentru fiecare persoană care ne trece prin minte pentru a ne putea onora “musafirii” inimii noastre. Astfel, totul va fi posibil dacă vom avea oamenii potriviți alături pentru a ne susține din toate punctele de vedere.

Dragostea pe care o purtăm față de semenii noștri, față de familie și față de prieteni face parte din această artă de a trăi împreuna, este una dintre cele mai delicate ramuri ale acestei arte, iar, atunci când iubim, întotdeauna ne străduim să devenim mai buni… Când ne străduim să devenim mai buni, atunci, totul în jurul nostru devine mai bun, îi va face pe oameni să se simtă egali, deoarece nu cunoaște nicio silnicie, este o preferință sinceră.  Este cea mai puternică forță a omenirii și, totuși, cea mai modestă pe care am putea să ne o închipuim. Aceasta este de mai multe feluri, care se manifestă diferit, dar toate contribuie la crearea artei de a trăi împreună.

Trăim într-o lume ciudată. Putem să trimitem rachete în jurul lumii cu o precizie uimitoare, însă nu suntem în stare să traversăm strada şi să ne împrietenim cu un nou vecin. Ne petrecem mai mult timp în faţa televizorului în loc să creăm legături cu copiii noştri. Susţinem că vrem să schimbăm lumea, însă nu suntem dispuşi să ne schimbăm pe noi înşine. Apoi, când soarele apune în viaţa noastră şi ne permitem câteva clipe de meditaţie, începem să întrezărim toate bucuriile pe care le-am fi putut trăi, toată bunătatea pe care am fi putut-o revărsa asupra semenilor noştri şi înţelegem că am fi putut fi oameni cu totul diferiţi, însă atunci e prea târziu. Cei mai mulţi dintre noi ne trezim la viaţă abia când vine vremea să trecem la cele sfinte, iar atunci, vom realiza că am pierdut cele mai frumoase clipe din viața noastră… pentru că nu am reușit să dobândim arta de a trăi.

La un moment dat, vom fi la un loc cu verdeață, cu odihnă, de unde va fugi toată întristarea și suspinarea, și vom sta în fața Împăratului Cerurilor și ne vom ruga în genunchi, cu ochii în lacrimi, să ne trimită înapoi pentru a putea învăța oamenii să nu facă aceleași greșeli pe care noi le-am făcut, pentru a fi cât mai aproape de El. Și vom zice: “Te rog, trimite-mă înapoi! O să mă rog de data aceasta, voi renunța la obiceiurile rele, voi renunța la tot ceea ce înseamnă online, nu voi mai avea o inima atât de haină. Voi ajuta oamenii și voi trăi cu ei în pace și în armonie! Te rog, spune-le îngerilor să mă coboare înapoi pentru o secundă!”… Dar ce vom face atunci când vom auzi un răspuns negativ, știind cu durere că nu mai este cale de întoarcere? Ce vom face atunci cand vom auzi un răspuns negativ din partea Creatorului? Vom avea marea dezamăgire că nu am știut să ne bucurăm de ceea ce a fost mai important și mai frumos în viață și vom realiza că arta de a trăi împreună necesită doar puțin atașament și dragoste față de cei pe care îi avem alături de noi…

Cu toate acestea, care dintre favorile Dumnezeului tău ai putea să le refuzi (Al-Quran, 55:38)? De aceea, arta de a trăi împreună este una dintre cele mai importante valori pe care le poate avea vreodată omenia.

Și, totuși, niciodată nu vom ști cu adevărat cât de importanța este arta de a trăi împreună până în momentul în care nu vom rămâne singuri și neajutorați… Abia atunci când va fi mult prea târziu ca să o putem crea alături de oamenii pe care îi aveam alături cu ceva timp în urmă. Deoarece, de multe ori am putea ține întregul Univers în mână, doar jucându-ne cu o bucată de hârtie, făcând  și pe alții fericiți. Și iată cum de multe ori, nici  nu știm cu ce ne jucăm…

„Arta de a trai împreună” implică întelegerea si acceptarea celor din jur așa cum sunt, dar asta doar la suprafață, căci în profunzime apar opiniile tale asupra unor subiecte, gradul de educatie, cat si relatia cu o anumită persoană care poate varia între cele două extreme și anume ură și iubire, deși să afirmi că o relație cu un om se raportează doar la o scară gradată între ură și iubire este o simplificare absolut nejustificată. Astfel, important pentru o comuniune armonioasă cu cei din jur este să înțelegem ce semnificăm pentru alții și în functie de asta să-i ajutăm înspre a-și descoperi identitatea de sine, ceea ce-i face unici si atât de speciali.

Identitatea de sine este, așa cum afirma J. C. Deschamp: „O articulare dintre domeniul sociologic și cel psihologic”, astfel această identitate se formează în urma interacțiunilor sociale de zi cu zi care au o însemnătate mai mare decât am crede. Un adolescent își formează o concepție despre sine în urma unui joc sau mai degrabă a unei piese de teatru ce se extinde pe mai mulți ani în care adolescentul își asumă diverse roluri dar nu le dă curs până la capăt. Și eu am avut propria aventura în a mă descoperi pe mine, în care mi-am asumat niște etichetări sau autoetichetări până ce într-un final am realizat cine sunt cu adevărat și mi-am asumat propria identitate de sine, suma atributelor, respectiv a valorilor mele, de care mi-am dat seama singur sau cu ajutorul persoanelor importante pentru mine din jur, respectiv mi le-am însușit.

Toate acestea sunt importante înspre a înțelege că nu toate drumurile spre descoperirea de sine sunt la fel și ca fiecare are propia experiență, noi neavând dreptul sa judecăm această persoana pentru ceea ce este, mai ales după ce această călătorie este finalizată. Din păcate multe persoane sufera din cauza bullying-ului care are o prezență bine împământenită în școli și în general în randul adolescenților. Dar ce e foarte important este să înțelegem persoanele care fac rău întrucât, așa cum afirma și psihiatrul Dorothy Lewis: „Răul nu se naște, ci este creat”, acest citat ar trebui sa ne pună pe ganduri deoarece cu toții am fost răi măcar o dată cu cineva din jur și, întorcandu-mă la ideea anterioară cu bullying-ul, acesta există strict datorită mediului în care copilul respectiv a crescut. Invidia este foarte întâlnită la oameni și în multe forme, astfel dacă unui copil i-a fost luată șansa la a se dezvolta și descoperi pe sine, el va deveni invidios și va încerca să impună acest tratament nedrept și altora, astfel perpetuând un comportament ostil față de alte persoane care încearcă să-și exploreze identitatea. Această lipsă de explorare duce mai departe la boli mintale precum anxietatea sau depresia în situații mai grave.

Dar ca să folosim identitatea de sine trebuie să ne raportăm la a fiecăruia. Cum facem asta? Ei bine ne putem raporta prin propria identitate la cea a altora. Prin acest proces ajungem să confruntăm două identități diferite, întrebarea rămâne cu ce ne ajută? Ei bine, așa ne împrietenim, doar că prieteni devenim cu acele identități cu valori morale apropiate de ale noastre, cu aceleași experiențe de viață sau aceleași interese, în timp ce acele identități care ne displac sunt pur și simplu acelea care se opun codului nostru moral sau sunt personalități apropriate de a noastră, dar cu un defect evident pe care noi l-am reparat deja, astfel ei sunt văzuți de noi ca inferiori în mod subconștient. Chiar și eu am tendința de a considera oamenii care au un defect pe care și eu l-am avut dar am trecut peste precum este aroganța, oricât de mult aș încerca să nu simt un dispreț față de persoane arogante, nu pot.

Dar, deși identitatea de sine este in opinia mea cam 80% din „Arta de a trăi împreună”, știm cu toții proverbul „Cine are carte are parte”, un alt factor major fiind educația care întrunește ramurile identității de sine, reprezentand baza unei societăți democratice care să aibă un electorat capabil să ia o decizie bună în timpul alegerilor (latura sociologică) și baza sinelui (latura psihologică)  căci prin educație aflăm cum funcționează propriul corp, cum să tratăm persoanele din jur cu respect, cât și o mai bună perspectivă asupra sferelor de activitate, ajutandu-ne astfel să facem o decizie cât mai bine informată asupra carirei pe care o vom urma. Sau cel puțin asta ar trebui să obținem prin educația oferită de școală, problema stând în faptul că sistemul nostru de educație nu pune accentul pe aceste caracteristici cruciale unei societăți în care toți sunt acceptați, au șanse egale la un viitor cât mai prosper și progresul este principala rotiță din mașinăria omului. Poate părea pueril dar o societate cu rate minime ale suicidului sau omuciderii nu este atât de departe de noi, singura schimbare pe care trebuie s-o realizăm este sistemul nostru de educație căci numai așa vom transforma trăitul în armonie cu cei din jur din artă în știință și chiar normalitate. În plus, depresia a fost numită de Asociația Psihologilor Atestați din România „boala secolului XXI”, aceasta fiind o boală complexă manifestată printr-o multitudine de emoții contradictorii sau din contră absența vreunei emoții. Deși simptomele sunt cumplite, foarte importante înțelegerii importanței identității de sine sunt cauzele care includ lipsa unui obiectiv în viață, practic viața își pierde sensul și importanța, în mintea persoanei apărând ideația morbidă și ulterior depresia. Astfel pentru evitarea uneia dintre cauzele majore ale depresiei este foarte important să ne descoperim pe noi înșiși, cât să le și acordăm șansa de a se descoperi celor din jur.

Cum putem ajuta? Ei bine, prin a-i susține pe cei din jur cand au nevoie, prin simplul gest de a zâmbi care servește ca o metaforă pentru respect și prin a-i complimenta munca cuiva cu fiecare ocazie, desigur nu trebuie sa facem complimente goale, ci mai degrabă, de fiecare dată când cineva realizează ceva bine să-l felicităm și să-i încurajăm pe cei din jur să ne urmeze exemplu și așa, prin puterea exemplului și a unui discurs bun să cladim o comunitate mai bună în jurul nostru, de la familie la clasele școlare la grupul de prieteni și așa mai departe. Noi suntem cea mai importantă piesă a acestui puzzle, fiecare dintre noi deține o putere mai mare decât credem, acțiunile noastre având un ecou puternic în viața altora.

Așadar înțelegerea identității fiecăruia dintre noi, educația și acțiunile proprii marcate de respect și intenții bune pot transforma trăitul împreună din artă în obișnuință, într-o activitate obișnuită pe care toți oamenii o realizează fără să fie obligați ci din proprie inițiativă.

Arta a reprezentat de-a lungul anilor o manieră prin care caracteristic uman și-a exprimat spiritul, cât și dorința de a crea din plăcere divină, din har și munca care trebuie să fie pusă în valoare pentru a reflecta timpurile trăite. Dar câteodată diferențe nu există în acest Rai în care ne-am născut? Prin locul în care trăim, prin hainele pe care le purtăm, prin standardele impuse de societate, cât și platformă de socializare unde trebuie să arătăm precum avem curent, ne diferențiem. Prin religie, prin limba pe care o vorbim.

Dar este sacru să vorbească limba strămoșilor noștri, să iubească ca ei aproapele noastre. Să nu plimbăm prin grădină, să scriem poezii despre relații interzise și ochii căprui pe care nu îi mai putem uita. Să alergăm prin păduri după soții care fug râzând și copiii care se joacă la râul care curge cald. Iar bunica coase la ie toată ziua și iubește toți nepoții în aceeași măsură. Iar un tată undeva nevoie scapă lacrimile pline de dor, pe lama unei săbii sau a unui topor. Pe când o mamă face mâncare pentru toți și se asigură că vor mai putea mânca o porție, în cazurile fericite. În zilele noastre arta prezintă o formă de a ne elibera de gânduri și experiențe nedorite, dar și un mod de evoluție spirituală. Iar împlinirea personală că îi facem fericiți pe cei din jurul nostru prin intermediul darurilor cu care am fost înțestrați îl va încânta pe El. 

Consider că fiecare individ este unic și peste tot există o iubire universală, că Pământul este mama noastră care ne învață și inspiră să nu iubim reciproc, indiferent de diferențiat și întuneric care ne separă de scopul nostru în viață: acela de întâi de toate, să iubim cu toată inima ”. Iubirea este un lucru de bază în viața fiecăruia deoarece Dumnezeu zice că nu iubește pe toți în aceeași măsură. Iar pentru acest fapt noi, oamenii, înălțăm glorie luminii noastre eterne. Glorie pentru ghidul nostru când întunericul minții ne orbește viziunea asupra vieților, glorie celui care mă iubește indiferent de cât greșesc sau fac.

În industria muzicală mereu și cântată dragostea sa care ne unește. Iar oamenii care simt muzică în toată ființa lor, iubesc cu toată ființa lor, pe ei și toată Creația. În ceea ce mă privește, muzică mi-a salvat viața de multe ori. Dar nu doar muzica. Cât versul acela care mi-a spus ca sunt suficient de bun, deștept, bun la suflet în această lume lipsește de sentimente. Iar în acest mediu toxic în care oamenii răi folosesc un joc de oameni bun nu poate exista comuniune, o arta de a trăi împreună și de a nu accepta, iubit, în ciuda diferențelor.

Prietenia este una dintre valorile care stau la baza unei armonii universale între oameni. Există sate în care conexiuni și atât de puternic, când sunt calci pe același pământ, Îl poți simți pe Dumnezeu în aer.

Ce pot spune despre prietenie în viața mea? Profesorul de religie ma învățat în general într-o lecție că omul are maxim 1-2 cei mai buni prieteni pe parcursul vieții, dar nu am crezut. Proverbul “Prietenul la nevoie de cunoaște” mi sa părut potrivit mereu ca un element cheie de funcții a unei relații. Prietenii trebuie să se ajute mereu între ei, atât cât și posibil, mai ales în situații critice. Perioadele dificile, cât și timpul petrecut alături de cineva drag constituie de asemenea o parte din „Arta de a trăi împreună”.

Prietenul meu cel mai bun ma părăsit pentru că a găsit alții. Am trecut printr-o perioadă în care în mod constant îmi doream să nu mai trăiesc în lumea aceasta, plină de durere și așteptări spulberate. Am ținut părți din întuneric în ambele mâini și scriu printre rânduri cu urme de regret și rușine. Iar tot ce urmează să fie povestesc este ce am trăit. Este încercarea întunericului de a îmi răpi fericirea, de a îmi răpi simțul că mă simt în viață.

Nu îmi pare rău că am iubit, îmi pare rău că doresc nu am simțit primind iubirea pe care am văzut-o crescând în alții. Iar acum spre finalul acestui eseu vreau doar să zic acesta că arta de a trăi împreună cu de fapt iubirea și toate părțile ei bune. Pentru că și cum când scriu ultimele rânduri refuz să cred că a ales să plece din viața mea, dar Dumnezeu sunt căile sale și mereu voi fi recunoscător pentru că ma salvat, mi-a dat o coroană de flori portocalii și ma numit copilul său drag .

            Cea mai mare rușine pe care am simțit-o a fost atunci când un profesor ma întrebat dacă sunt în căutarea orientării sexuale. A fost în cadrul unei ore de la școală, iar motivat este pentru că mi-am colorat părul și a ieșit mov. Nu e movul culoarea preferată a Lui Dumnezeu? De atunci știu cu siguranță că acea rușine se va transforma în glorie, iar cuvintele mele au fost de cele mai multe ori cele mai dulci pentru oamenii care m-au umilit până în fiecare celulă a mea. Iar unii profesori m-au întrebat câtă mită am dat să intru la școala la care sunt, că arăt ca un păpușel, că sunt bun doar de șters tabla.

Vreau doar să încheie prin a zice că noi, oamenii, trebuie să fim mai buni. Să privim cu bunătate fiecare lucru din jurul nostru. Să învățăm să-l apreciem așa cum e, fără a judeca așa cum a făcut o profesoară care ma întrebat dacă era culoarea mea naturală. Și acum în seara când scriu știu că doamna era un înger care ma făcut să zâmbesc. Vă îmbrățișez pe toți cei care mi-ați cauzat suferință, voi continua să trăiesc și să vă povestesc bunătatea cât mai multor oameni cu putință, căci „acolo unde dragoste nu e, nimic nu e”, iar poezia cum am rămas ultima periuță de dinți din baie va rămâne un mister până când „acesta va schimba culoarea din mov, în albastru deschis sau dacă va lua zbor și vom fi arta de a trăi mov”

Prin definiție, arta, exprimat în raport cu coabitarea omului alături de semenii săi, este o autonomie absolută constituită pe baza unor valori culturale și morale, asumate de fiecare individ în parte. Ideea conviețuirii este totodată condiționată și de intenția convergentă a oamenilor, anume necesită interpersonală în favoarea existenței fiecăruia dintre noi.

Omul ca ființă primordială, analitică, afectivă și complexă, dispune în totalitate de abilități și capacități extraordinare care participă la dezvoltarea și adaptarea sa în diferite medii existente. Remarcant este faptul că indiferent cât de diferiți și unici am fi, cu toții avem imprimat în noi o conduită morală după care ne ghidăm și cu care reușim să nu construim un caracter. Ne definim ca personalități prin etică dobândită, folosind-ne de un sistem de valori, de principii puternice în care noi credem și pe care ni le formăm pe parcursul vieții. Deși abderit, omul are nevoie să trăiască într-o societate și nicidecum solitar. Acest fapt implică rațiunea prin care ia naștere voința directă și conștient a omului, acesta realizând că are nevoie de comunicare și interacțiune. Decizia este binevoitoare majoritar,

Tot ceea ce ne înconjoară ne arată necondiționat faptul că omul a fost creat și lăsat înconjurat de alți oameni. Acest adevăr nu poate fi clintit, o multitudine de domenii ținând să ne demonstreze asta. Sociologia, în primul rând, ne învață că oamenii se nasc în familii, grupuri sociale formate din mai mulți oameni care conviețuiesc împreună. Intervine apoi fiecare mediu în parte în care o persoană va trăi: școala, locul de muncă, grupul de prieteni, într-un singur plan, societatea. Istoria în multele capitole ale ei ne arată că pe parcursul timpului și a evoluției, omul a avut nevoie să aparțină. Cel mai bun exemplu sunt triburile de oameni care beneficiau de protecție și hrană atâta timp cât trăiau în grup. Vasta sferă a creștinătății confirmă afirmația conform căreia omul nu este creat și lăsat în solitudine. Dumnezeu, Împăratul suveran și omnipotent, după ce a creat pământul cu tot ceea ce este pe el, marea și cerurile, a creat omul. Adam era singur în grădina Edenului, însă după un timp Dumnezeu a afirmat: ,,Nu este bine ca omul să fie singur; am să-i fac un ajutor potrivit pentru el.” (Geneza 2:18). Psihologia demonstrează și ea în mod concret, nevoia oamenilor de a conlocui, fiind necesară și importantă prezența persoanelor în viețile noastre. Filosofia ca ramură principală subordonată de numeroase categorii, în care sunt implicați scriitori cunoscuți, dovedește, prin toți cei care au dorit să treacă mai departe de suprafață prin gândire, că viața ar fi imposibilă, ba chiar o agonie, dacă nu am avea pe cineva lângă noi. Oricâte ar fi ele, toate se îndreaptă spre aceeași concluzie: comuniunea este fundamentală trăirii.

În pofida iluziei cum că a fi acceptat e ceva simplu, există totuși criterii prin care omul poate fi considerat parte dintr-un cerc. Acesta trebuie să aibă o prestanță care se supune în întregime normelor unei societăți. Consider că cel mai important aspect este integritatea. Onoarea omului constă de multe ori în felul său de a fi și în calitățile sale: să fie cinstit, onest, demn, conștiincios, altruist și devotat. O altă caracteristică cu grad mare de importanță este toleranța. Fără acestea nu numai că nu am putea trăi unii lângă ceilalți, dar am și iniția un haos ce ar pune în pericol vieți.

Orice om are privilegiul de a se naște, a face parte dintr-o familie și de a admira frumusețea dragostei ce dăinuie printre oameni. Deși pare clișeic de multe ori, viața este într-adevăr frumoasă când ai oamenii potriviți în jur care sunt în permanență cu tine. Oamenii sunt dependenți de alți oameni, iar omul a fost creat pentru alt om. Într-adevăr, condiția ca toate acestea să se îndeplinească presupune să renunți la multe, uneori și la sine. Lumea în care trăiam nu este numai roz, ci vine totodată cu ură, răutate, mizantropie, emulația între cetățeni, lipsa de milă, de compasiune și de empatie. În multe situații trebuie să renunți la propriile convingeri, la a avea mereu dreptate, la a fi competitiv, uneori și la tine însuți ca să menții pacea. ,,Semeni vânt, culegi furtună”, spune o vorbă din bătrâni. Fără să accepți că trebuie să renunți, va fi greu să fii agreat de ceilalți, iar asta va aduce ca sancțiune cu sine repercusiuni negative. Să trăiești împreună nu este greu. Aceasta se învață și devine ceva foarte puternic atunci când dispui de o maturitate cu care poți înțelege demersul, mai ales atunci când relațiile sunt compromise.

Și totuși, a trăit împreună este cu adevărat o artă? Pornind de la scrisoarea lui Albert Einstein către fiica sa Leiserl unde acesta dezvăluie cea mai puternică forță a universului, deducem care este secretul ce stă în spatele vechilor noastre întregi: ,, Există o forță extrem de puternic, pentru care, cel puțin până în prezent , știința nu a găsit o explicație formală. Este forța care include și guvernează totul, este clar în spatele oricărui fenomen care are loc în univers și încă nu a fost identificat de noi. Această forță universală este iubirea. “Omul nu este numai trup, nu este numai carne, ci este un suflet. El se apropie la nivel sufletesc de ceilalți, transcende dincolo de ceea ce ochii pot vedea, un loc unde totul se interconectează și unde totul capătă sens. Un proverb românesc spune ,, Dar din dar se face rai “. Noi am primit întâia iubire de la Cel ce ne-a creat. Noi o dăm mai departe trăind în armonie și pace cu cei de lângă noi. Pe cât de greu pare, pe atât de ușor este să fii alături de oameni atunci când știi că totul ține doar de a fi deschis, de a ajuta și a dărui puțin din suflet atunci când e nevoie. Omul este o artă. Să iubești este o artă. Prin comuniune, reușim să creăm ceva minunat. Orice ar fi, iubirea învinge mereu. Chiar și războaiele, rasismul, conflictele, certurile, toate ar fi evitate cu ușurință dacă nu-am mai axa pe lucrurile materiale atât de mult, ci am pune preț pe ceea ce simțim, ceea ce sunt în esență. Avem obiceiul să judecăm la repezeală, să privim la alte lucruri neimportante, uitând că acestea sunt cărți deschise minunate care ascund povești uluitoare între coperți, gata să fie descoperite și admirate, că sunt suflete curate care se luptă în permanență să-și păstreze sufletul curat. În loc să călcăm cu pantofii plini de noroi peste sufletele lor, mai bine adăugăm iubire, oferim un zâmbet și dăm o îmbrățișare.

În concluzie, arta are rezultate minunate când în spate este depus puțin efort, puțină muncă și mai ales când este realizat cu suflet. De aceea, pentru că și noi ca oameni trecem prin aceste procese, să trăim împreună nu constituie nimic altceva, decât o reflexie sinceră și foarte valoroasă a tot ceea ce suntem.

 Asemenea stelelor care noaptea strălucesc împreună, răspândind vise și speranțe celor ce le
privesc, tot așa și oamenii, împreună, pot făuri destine și zâmbete ce pot schimba viețile lor, dar și
ale celorlalți, deoarece unitatea este iubire, iar iubirea este cel mai prețios dar pe care-l putem
oferi aproapelui nostru.
Din punctul meu de vedere, unicitatea fiecăruia dintre noi, care ne face cu adevărat special atât
în ochii aproapelui cât și în ochii lui Dumnezeu, fie o pată de culoare pe care o așternem zilnic
în lumea monotonă, lipsită de sens, pentru a creea tablou multicolor al vieții. Cu
ajutorul talanților cu care am fost înțestrați și cu pata de culoare pe care o răspândim zilnic în societate,
împreună, cot la cot, zâmbet la zâmbet, împodobim viețile tuturor, împodobim sufletele noastre,
prin faptul că împreună, indiferent de religie, cultură, naționalitate sau caracter suntem o artă,
suntem ca o creatură de Dumnezeu pentru a iubi și pentru a răspândi iubire .
În primul rând, pentru a pătrunde în puterea unicității, a ,, artei de a trăi împreună ”, trebuie mai
întâi să descoperi frumusețea ce se revarsă din aproapele care este întotdeauna în mijlocul nostru,
iar pentru asta, trebuie să fie frumusețea interioară. În fiecare dintre noi există o frumusețe
captivă, fiind ascuns deseori de slăbiciunile noastre, de lăudăroșenie, de minciună, de sarcasm,
de cinism. Pentru a scoate la lumină această frumusețe este nevoie de puțină iubire și înțelegere,
ce nu va ajuta să ne găsim, să nu manifestăm bunătatea și să ne sculptăm frumusețea interioară,
descoperind-o și în cel de lângă noi. Împreună sunt instrumente ale împăcării între oameni:
iubire unde este ură, iertare unde-i ofensă, adevăr unde-i învrăjbire și speranță unde este
descurajare, indiferent de cine sunt și de unde suntem. Suntem creați cu un motiv: Să iubim!
Să-l iubim pe aproapele și viața! Diferențial ce există între oameni, îi ajută să se completeze, să
devină mai puternic punând cap la cap ideile lor pentru a schimba ce este negativ în societate și a
da strălucire acesteia. Uneori nu este ușor să-l acceptăm pe cel de lângă noi, din cauza religiei, a
confesiunii pe care o are, sau a culturii sale. Judecăm înainte de a cunoaște, vorbim înainte să
ascultăm, înainte de ai afla tainele care-l fac o ființă cu adevărat unică și specială. Vrajba, ura,
mânia, gelozia ar trebui să dispară, fiind înlocuite de iubire, de înțelegere, pace și bunăstare. Dar
pentru a avea loc aceste schimbări, trebuie să învățăm să fim mai empatici și mai fericiți, deoarece
fericirea este un amalgan de trăiri plăcute, trăit deseori alături de cei din jurul nostru.
Fericirea provine dintr-un simplu zâmbet, dintr-o privire a persoanei dragi, dintr-o îmbrățișare sau
vorbă care valorează cât o mie de cuvânt.
În al doilea rând, după cum știm, în societate, în lume, există foarte multe probleme, atât
material, cât și social. Multe familii defavorizate, copii aflați în centru de plasament care nu au
o familie alături, sau care trăiesc într-un mediu lipsit de condiții: lipsa hranei, lipsa curentului sau
a internetului, care duc la lipsa educației. Bătrâni lăsați în aziluri, abandonați de copii, uită de cei
dragi, care zilnic triesc cu speranța că vor fi vizitați. ,, Arta de a trăi împreună ”, trebuie să cuprindă
și aceste categorii sociale. În zilele actuale există foarte multe posibilități de a ajunge la aceste
persoane, iar unitatea dintre oameni, se poate vedea în multiplele inimi care care trăiesc pentru a
ajuta. Caritatea nu a dispărut, ea dăinuie în inimile multora dintre noi, răspândind culoarea în viețile
acelor persoane care au nevoie de o sursă de speranță și fericire, ce provin clar și dintr-un simplu
zâmbet oferit. Când vrem să facem un bine din suflet, nu ne mai uităm la diferențele dintre
persoane cu care colaborăm sau pentru care nu dedicăm timpul. Împreună putem schimba vieți!
Împreună oferim iubire și primim recunoștința care nu este întotdeauna. Caritatea mai ales și
prietenie, o prietenie ce leagă multe persoane prin iubire, iubirea fiind întodeauna sfera societății
după care trebuie să fie ghidăm. Dacă nu trăim pentru iubire și din iubire, dacă nu reușim să
descoperim în cel de lângă noi dragostea ce-i luminează chipul, trăim fără un scop anume. Omul
nu a fost creat pentru a fi singur. El întotdeauna are nevoie de cineva care să-i fie alături. Prieteni,
comori ce trebuie păstrat, dar alese cu grije. Prietenie ce provine din înțelegere și încredere, din
diversitate și completare reciprocă, din acceptare și iubire. Cât de minunant este să știi că trăiești
cu un motiv, cât de plăcut este să te înțelegi cu cei din jurul tău, știind că prezența ta îi face să se
simt bine, ce frumos este să împarți ceea ce ai cu ceilați! Viața, un dar ce trebuie prețuit, un dar
pe care trebuie să-l împărtășim cu ceilalți, care trebuie să-l valorifice în mod pozitiv, pentru
a nu colora și a colora viața!
Viața noastră este plăsmuită, în mare parte, de deciziile noastre, până în punctul în care, dacă
am luat, în trecut, decizii valide, găsite că sunt prezentate mai simplu. Ceea ce vom fi la sfârșitul
existenței proprii va depinde de cât de bine am interiorizat adevărate valori și de felul cum le-am
onorat cu deciziile conștiinței. Bineînțeles, deciziile noastre morale au întotdeauna consacrate, dar
consința cea mai serioasă dintre toate privește ceea ce devenim. Să devenim faruri care strălucesc
în noaptea celorlalți, să fim diamantele din viața aproapelui, să fim culoarea, care să fie unită cu celelalte
speranțe, formează curcubeul vieților, al unicității, al echipei, al idealului.
În concluzie, pot spune, că pentru a schimba lumea, pentru a face mult mai frumoasă și
,, curată ” din punct de vedere moral, este nevoie de sprijin, ajutor, de muncă în echipă, de înțelegere
și mai ales iubire. Unde este unire, este și schimbare! Armonia trebuie să izvorască din înțelegerea
dintre oameni, culoarea trebuie să păstreze sufletele tuturor acelora care au inimile lipsite de
speranță, ajutând să nu lipsească, iar iubirea să dăinuie în veci între toți oamenii indiferent de
religie, naționalitate, cultură, obiceiuri. Împreună suntem și vom fi o schimbare ce luminează
necontenit și luceafărului nopții și al zilei!

             ,, Arta de a trăi este o tactică în care vom fi mult vreme începători ” afirma în ,, Cugetări și fragmente ” Stanislav Jean Boufflers. Îi împărtășesc punctul de vedere, deoarece, indiferent de vârstă, religie, limbă, culoare a pielii, în anumite circumstanțe ale vieții, nu simțim pe post de începători, cu temeri, dubii … adunând și pierzând oameni și lucruri, mai cu seamă dacă nu dorim să trăim împreună.   

        Trăim în lumea aceasta o singură dată, doar o singură dată, din păcate sau din fericire,  și  astăzi, în secolul al XXI-lea, putem confirma  următoarea descoperire: adeseori întâlnim oameni care nu năzuiesc deloc spre fericire. Aceştia ori se străduiesc să aleagă cel mai mic dintre două rele ori, în profunzimea inconştientului lor, nu consideră că au dreptul să fie fericiţi sau să facă fericiți pe cei din jur.  Aceste lucruri stranii care se întâmplă pe glob, mă refer și la pandemie, își pun amprenta, incontestabil, asupra valorii umane și, în ochii noștri, se produce MAREA CĂDERE, când, de fapt, fiecare râvnește Zborul spre înnălțimi!

   Suntem mai înstrăinați și singuri ca oricând! Suntem mai vulnerabili și osteniți. Am pierdut dorința de a descoperi, inventa, explora… Simțim răceala ce ne încorsetează din mai mult în mai mult, în prim plan sufletul. Îndrăznim să ridicăm ochii către Domnul și să rostim istovitor o rugăciune, prin care să cerșim îndurare pentru toate câte le-am năruit, dărâmat, pustiit…Nu e vorba de mine, de tine sau el, ci de NOI, oamenii.

      Aparent, nu este   nimic nou. Desigur, toată profunzimea fără margini a căderii omeneşti era cunoscută deja lumii antice. Revelaţia constă în aceea că lumea creştină a trăit foarte mult timp în înţelegerea clară a faptului că omul e făcut de Dumnezeu şi, prin urmare, este bun, cum se spune, „prin definiţie”, dar că în calea lui spre fericire, spre Dumnezeu, stau păcatul, patimile, călcarea poruncii. Ajunge să dăm la o parte toate astea, să degajăm drumul, şi… Numai că asta e foarte greu de făcut. Iar în practică reiese că dacă omul nu vrea să „degajeze” drumul spre fericirea sa, „calea” îl duce în direcţie inversă. Lucrul acesta nu are cum să nu deprime, şi din vremea lui Dostoievski şi a lui Freud nimeni n-a dovedit în mod convingător contrariul.

     Fiecare persoană personală dorește împlinirea dorințelor, realizări personale și profesionale, dar … adeseori așteptările nu coincid realității, adică sunt aruncați în tumultul problemelor cotidiene. Rutina zilnică, incapacitatea de a priotiza obiectivele, de a nu smulge din vârtejul cotidian al acestui secol grăbit adeseori ne îmbracă ochelarii roz. Nu conștientizăm că arta de a trăi nu trebuie să insistăm asupra anumitor stări de fericire, ci să permită ca fericirea să fie schimbat forma fără ca ea să fie dezamăgită de schimbare, deoarece fericirea, asemeni unui copil, trebuie lăsată să crească. Mai cu seamă putem să o simțim atunci cand nu unim puterile, convingerile, credința.

   Sunt la vârsta când au încercat să-mi dezvolte viitorul, mi-aș dori să o fac fără radiator, mă informez din diverse surse, ascult și analizez cu migală poveștile oamenilor cu experiență, caut în cei ce mă înconjurător modele de formare, interacționare cu semenii , sunt active la nivel de comunitate, acționat cumpătat, fără să depășesc limitele bunului simț. Și e corect așa! Accept diversitatea.

  Sunt sigur că vreau să pun împreună vizele cu realitatea. Vreau să mă știu trăitoare într-o lume bună, bazat pe adevărat, toleranță, responsabilitate, în care fiecare realizează ceea ce poate, se înalță cât mai mult, se mulțumește cu ceea ce sunt și reușește …

  Vreau să mă știu într-o lume în care dragostea pentru divinitate nu e redată prin construcții de lăcașe sfinte, posturi de ochii vecinilor, nici prin frica de păcat, ci prin smerenie, deschidere, dorința de a ajuta celor mai triști! Nu este relevant locul nașterii celor ce-i am în preajmă, încercând să le diminuăm importanța după anumite rigorii! Fiecare individ este o personalitate, cu drepturi și obligații, inclusiv de alegere cu cine să trăiască alături, unde sau cum să trăiască!

   Mi-aș dori să devin ciobanul din ,, Toiagul păstoriei ” de Ion Druță, se pot răzbate către lume prin fluier, prin casa în formă de stăna, prin firul de iarbă …, dar deja sa produs! Aș putea să fiu Doina din lucrarea eponimă a aceluiași autor, dar se clatină vizibilă temelia valorilor, racordându-se la cele mondiale și, mă prind la gândul, c-ar putea să-i pice în darn această-așteptare. Consider cea mai supremă calitate- omenia, iar cel mai important actant – Omul.

  Mi-ar plăcea să fim împăcați cu noi înșine pentru a nu înțelege cu cei 90% pe care nu-i putem suferi și a afirma cu prisosință că sunt pregătiți a trăi o viață frumoasă împreună, indiferent de vârstă, convingeri, limbă, culoare a pielii, credință, obișnuințe, dar … Omul și născut pentru fericire la fel ca pasărea pentru zbor. Este larg răspândită convingerea că omul năzuiește spre fericire de la început. În perioada sovietică, acest citat dintr-o poveste a lui Vladimir Korolenko sa transformat într-un slogan arhicunoscut. Oricine îți va spune că omul năzuiește întotdeauna spre bine și frumos, că dorințele lui fundamentale nu pot fi orientate spre a-și face singur rău – și asta cu toate că întotdeauna se știe cât de mult rău să facă omul singur! … Generația mea este cea a nativilor digitali,un ochi de înger treaz ne urmărește… / Ce-avem de gând să facem mai departe? (D. Matcovschi).

    Ne pomenim martori ai cazurilor șocante când… se judecă părinții cu copiii sau… și mai rău, dacă curmă viața sa sau a unor persoane apropiate din cauza unor fleacuri materiale care le afectează confortabil și starea de bine, sau  „nu există fericire în confort, ea se câștigă prin suferință. Omul nu se naște fericit. Omul cucerește dreptul la fericirea sa, și întotdeauna prin suferință. Aici nu există nici o nedreptate ”, atestăm în reflecții prințului Nikolai Lvovici Mâșkin, personajul principal al romanului  Idiotul , de  Feodor Dostoievski. Ador lecturile, cartea fiind cel mai fidel prieten pe care l-am avut vreodată. Lumea și realitatea încap în filele Cărții Prezentului. Omul este personajul principal la acesteia. Ce tipologie etică o va reprezenta rămâne să aleagă, căci este o adevărată artă să știi să trăiești fericit, dar mai cu seamă să fericești pe cineva de alături. Măria sa a cutreierat pămantul și a cucerit cosmosul, a ridicat și dărâmat construcții și ziduri, a pus în aceiași cupă dulcele și amarul, dar încă nu a putut să adune îndărăt tot ce ieșesc din Cutia Pandorei.

     Fiind unul din multitudinea de personaje ale acestor societăți, lanț un mesaj care ar putea ajunge către cei care au urechi să fie de la construit și mențin o societate bazată pe valori, de la mențin intact planeta, de la nu polua mediul, de la păstra focul în vatră, de a ne iubi apropiații ca pe noi înșine, de a ne bucura de un răsărit de soare și apusul acestuia, ne a nu-i otrăvi izvorul, caci mâine nu vom mai avea apă potabilă, de a CREDE în DOMUL și a ierta , dar, principalul, să nu depășim indiferența, deoarece nu va accelera autonimicirea.

       Ca și cetățean informat, subscriu că Uniunea Europeană este o serie de  valori care nu permit să trăim împreună , în ciuda diferențelor de limbă, cultură, religie și obiceiuri. Nu este ușor, pentru aproximativ o jumătate de miliard de persoane care au înțeles oamenii din țara vecină sau dintr-o țară mai îndepărtată, dar   solidaritatea, toleranța, libertatea și egalitatea , respectul  le facilitează trăirea în societate. A fi solidar trebuie să fii gata să îi ajuți pe ceilalți; a fi tolerant înseamnă să admiți că cineva poate  trăi și gândi diferit . Aceste  valori umane comune ne permit să fim uniți și să avem sentimentul că aparțin proiectului comun care este Uniunea Europeană dar, posibil, ar fi mai corect să numim proiectul viitorului – Pământul- casa noastră comună ?

Universitate

Întotdeauna m-am considerat o persoană optimistă în ceea ce privește oamenii, deși uneori, poate băiat inocent cu părinții săi și ochii căprui nu a arătat acest lucru dintre aceștia. Întotdeauna mi-a plăcut să gândesc mai presus de cuvinte și fapte, să observ emoții, gânduri și sentimente. Mi-a plăcut să cred că sunt unul din detectivi cu care m-am obisnuit, delectându-mă cu operele polițiste ale Agathei Christie. Mereu mă întrebam dacă viața e fie albă, fie neagră, fără cale de mijloc. În timp ce căutam răspunsuri la această întrebare, am pierdut din esențial și fără să îmi dau seama, răspunsul se află chiar în fața mea.

Când eram mic, mergeam împreună cu părinții mei în gară, să admirăm trenurile. Fiind destul de mic, trenurile “gigantice” și colorate, îmi stârneau curiozitatea și aș fi putut sta toată ziua să urmăresc agitația provocată de sosirea sau plecarea unui tren din gară. Mă uitam nedumerit la mulțimea de oameni care survin gara, pe atunci, un copilaș vizitator ale cărui orizonturi nu erau așa de largi. Anii au trecut, dar obiceiul a rămas. Chiar și astăzi, merg împreună cu prietenii mei să vedem trenurile. Nu vă pot explica de ce mă simt așa bine cu privire la-le, dar știu sigur că sunt un „overthinker”, așa cum generația mea m-ar numi.

Motivul pentru care iubesc să văd trenurile este pentru că în vagoane, pe scaune, stau o multitudine de „furtuni de emoții, sentimente și vise”, așa cum m-am obișnuit să le spun oamenilor. Mi se pare fascinant cum sunt așa de diferiți, cu mentalități și principii diferite, dar există totuși lucruri care ne leagă.

Sunt student în Iași în primul an de facultate, deși obișnuiam să vin în fiecare vacanță în acest oraș și dacă este ceva ce îmi place foarte mult, același mers cu trenul. Destul de obositor, drumul către Iași nu ma lăsat niciodată fără vreo lecție sau un mesaj pe care viața a vrut să mi-l transmită. Cu o subtilitate debordantă, analizez mereu tot ce se întâmplă în tren. De la fata drăguță care ascultă muzica sau băiatul care citește un roman istoric, până la copilul care se plimbă printre scaune, stârnind zâmbete pe buzele pasagerilor, totul trece prin filtrul meu.Totuși, ce este mai important este faptul că toți deținem arta de a trăi împreună, de a nu accepta, de a nu iubi și de a empatiza cu cei din jurul nostru, chiar dacă unul nu mă dăm seama de acest lucru sau să fie destul de de stângaci în a dovedi că sunt „artiști”. Probabil vă veți întreba cum poți vedea acest lucru într-un tren? Sună destul de bizar la prima vedere, dar după ce veți citi rândurile următoare, posibil să îmi dați dreptate.

Plecând la Iași la facultate, mi-am așezat bagajele și mi-am ocupat locul. La următoarea stație avea să se întâmple ceva ce ma surprinde într-un mod destul de plăcut. O persoană cu deficiențe de vedere urcase în tren. La început nimeni nu și-a dat seama că aceasta suferă de un handicap, până în momentul în care persoana respectivă, rugăciunea un băiat care îi spună în acest ordin sunt numerotate scaunele pentru că ea nu vede. Băiatul, politici, ia explicat doamnei ordinea și sa ridicat să o ajute. A întrebat-o pe persoană ce loc are, a luat-o de braț și a condus-o la locul ei. A urcat bagajele în spațiul special amenajat și sa asigurat că doamna este bine.

Viața avea să îmi dea unul din cele mai frumoase mesaje: acceptarea și iubirea. Într-o lume în care persoanele cu deficiențe sunt marginalizate și uneori desconsiderate pentru că sunt văzute drept „anormale”, există totuși și oameni care știu să accepte, să se empatizeze și să iubească. Era clar că acel băiat avea un suflet bun și a trecut peste judecata oamenilor din vagon care probabil l-ar fi arătat cu degetul pentru acest lucru.

O altă întâmplare cu un mesaj destul de profund și interesant avea să mă fac să apreciez mai mult ceea ce am, de la mulți dintre noi nu o facem. De la Galați au urcat o mamă, o bunică și un băiat probabil mai mic decât mine care suferă de un handicap. Din câte înțelesem, acel băiat avea un handicap destul de sever și mergea să facă o examinare la Iași. Trenul era destul de aglomerat în acel septembrie, așa de aglomerat și niciun loc nu mai era liber. Deși erau trei persoane, acestea aveau doar două locuri. Bunica, fiind în vârstă sa așezat pe scaun, iar mama la lăsat pe băiat să stea jos, această rămânând în picioare. La început nu înțelesesem de ce stă în picioare și nu are loc, având în vedere că aveau de făcut un drum destul de lung. Pe drum aveam să aflu că în tren respectiv mai rămăseseră doar două locuri disponibile, iar acea familie trebuia să ajungă neapărat la Iași întrucât băiatul avea nevoie de o examinare. Băiatul stătea cu capul pe bunica sa care îl mângâia, iar mama îl învelea cu o pătură și avea grijă mereu să îi dea apă, pastilele și să îl întrebe dacă este bine. Acest lucru ma făcut să îmi dau seama cât de nerecunoscători sunt oamenii. Trăim într-o societate caracterizată pe aspectul material, o societate a cărei judecată se bazează pe ceea ce este purtat și avem, nu pe moralitate, calități, principii și aptitudini. Îmi dădusem seama că trebuie să fiu recunoscător că sunt sănătoși și că la fel ca acel băiat, am părinți și bunici iubitori, care mă ocrotesc și nu fug după lucruri materiale. iar mama îl învelea cu o pătură și avea grijă mereu să îi dea apă, pastilele și să îl întrebe dacă este bine. Acest lucru ma făcut să îmi dau seama cât de nerecunoscători sunt oamenii. Trăim într-o societate caracterizată pe aspectul material, o societate a cărei judecată se bazează pe ceea ce este purtat și avem, nu pe moralitate, calități, principii și aptitudini. Îmi dădusem seama că trebuie să fiu recunoscător că sunt sănătoși și că la fel ca acel băiat, am părinți și bunici iubitori, care mă ocrotesc și nu fug după lucruri materiale. iar mama îl învelea cu o pătură și avea grijă mereu să îi dea apă, pastilele și să îl întrebe dacă este bine. Acest lucru ma făcut să îmi dau seama cât de nerecunoscători sunt oamenii. Trăim într-o societate caracterizată pe aspectul material, o societate a cărei judecată se bazează pe ceea ce este purtat și avem, nu pe moralitate, calități, principii și aptitudini. Îmi dădusem seama că trebuie să fiu recunoscător că sunt sănătoși și că la fel ca acel băiat, am părinți și bunici iubitori, care mă ocrotesc și nu fug după lucruri materiale. principii și aptitudini. Îmi dădusem seama că trebuie să fiu recunoscător că sunt sănătoși și că la fel ca acel băiat, am părinți și bunici iubitori, care mă ocrotesc și nu fug după lucruri materiale. principii și aptitudini. Îmi dădusem seama că trebuie să fiu recunoscător că sunt sănătos și că la fel ca acel băiat, am părinți și bunici iubitori, care mă ocrotesc și nu fug după lucruri materiale.

Un student sa ridicat de pe locul său oferindu-i locul mamei care stătea în picioare. Mama a refuzat, însă băiatul a insistat. Aceasta ia mulțumit, dar totuși la rugat pe băiat să facă cu schimbarea pentru că drumul și foarte lung și să nu o refuze. Ma lăsat mut gestul acelui student, gândindu-mă câți dintre noi am face așa ceva.

Mama ma învățat că îi iubesc pe cei din jurul meu și dacă acest lucru este pictat în nuanțe de gri, eu să fiu pictor care să dea culoare prin ceea ce am eu de oferit, prin sufletul meu. Cu toții suntem artiști în această lume. Unii dețin arta cuvântului, alții muzică, culoarea sau dansul, însă cel mai important este ca noi să evoluăm și să nu modelăm sufletul astfel încât să deținem arta de a trăi împreună, devenind la rândul nostru „artiști ai sufletelor”. Ancheta mea nu se va termina niciodată pentru că viața are încă multe să mă învețe, deci voi fi mereu un mic detectiv. Nu există oameni buni sau răi, există oameni și cred că acesta este cel mai important lucru. Înainte de toate să nu uităm să fim oameni, iar eu mi-aș dori foarte mult ca majoritate dintre noi să eliminăm orice barieră, prejudecată și echipă și să înfrumusețăm această artă de a iubi împreună. Până atunci, acestea au fost gândurile micului călător printre artiștii sufletelor …

,, A trăi este cel mai greu lucru, de aceea majoritate oamenilor doar există. Alege să fii mereu tu însuți, fiindcă toți ceilalți din jurul tău sunt deja cineva. (O. Wilde) Peste 7 miliarde de suflete și aproape 8 miliarde de raportări la momentul ,, acum”, peste 7 miliarde de perspective de a privi viața și totuși … o singură șansă de ao trăi. Aceasta este lumea mea, a ta, a noastră pe care o moștenim, sculptăm cu individualitate, iar mai apoi o dăm mai departe. Nu știm de unde venim și nici când sunt încorporați nu ducem, tot ce cunoaștem este că ,, suntem ”, iar la un moment dat vom rămâne în timp după. Să fie această urmă după dara de brutalitate sau o pată de culoare? Conceptul propriei există doar noi suntem în măsură la defini.Suntem actori în roluri principale pe scena propriilor noastre vieți, iar pelicula și doar secvență, o mică parte a unui colos regizoral întreg despre destine amestecate, care se intersectează concomitent. Regizorul e mut, iar scenariul nu-și are rostul, atunci când diversitatea interpretează. Coregrafia ei este pură artă a improvizației, împletită cu naturalețea și gingășia datinilor din generație în generație. Mimica ei este senină și conturează mai multe expresii faciale: chipul pare când albicios-palid, când mongoloid sau negroid, însă surâsul ochilor se simt întotdeauna la fel, cum tot așa și tristețea lor poate fi, aievea, sfâșietoare. Gestica este și ea deosebit de complex și delicios de sugestivă: trupurile actorilor umbresc diferit pământul, mozaicul reflexionar dovedindu-se a fi bestial. Se ciocnesc, brutal, tonuri calde (firi sensibile, plăpânde) cu tonuri reci (firi autoritare, impulsive), orbul cu surdul și cu mutul, șchiopul cu ciungul, creând, astfel, armonia perfectă. Recitalul replicilor și al duplicatorilor este o reală simfonie senzorială, ce caută să-ți îmbrățișeze, cu gravitate, timpanul. Fiecare cuvânt rostit în limba lui spune câte o poveste despre optica unor secole, milenii de existență. Omul străbate timpul, însă gândurile sale care au cunoscut manifest, materializare sfidează însăși eternitatea. De departe rostirea, cuvântul a fost, este și va fi cea mai puternică ,, armă ”. Credința multor popoare, cu precădere cea creștină, trebuie să fie: ,, la început a fost cuvântul, iar prin el la apărarea tuturor ”. Cu o încărcătură simbolică tensiune și cu un vibrat apt să stârnească tablouri contrastante de emoții, viul grai poate crea sau să-l dărâma, distruge sau clădi vise, speranțe, oameni și vieți, prin simpla lui plasează într-un anumit context. Bunăoară, regretatul scriitor Mihail Drumeș obișnuia să spună că: ,, un cuvânt doare mai mult decât o faptă, iar limba poate fi mult mai ascuțită decât însăși o sabie ”. Muzicalitatea fiecărei limbi comportă un specific aparte, trădând cumva istoria sentimentală a unui popor. La unele națiuni, limbajul este marcat de gravitate, apăsare și răceală în exprimare, reamintind parcă de la un trecut tumultos; în timp ce, la alte nații, sunetele rostite par să tremure cu grație în arii de sonanță. De asemenea, și scriptica limbilor cunoaște varietate, întrucât cuvântul scris, întocmai ca și cel vorbit, trebuie să fie îmbrățișat un anumit concept senzorial, văzul fiind aici cel antrenat în degustarea simbolistică. Fără dar și poate, spectacolul continuă pe scena lumii, fiecare artist bucurându-se de o unică interpretare. Este o agitație teribilă acum în sală. În subconștientul fiecărui actor se duc lupte grele, toți cautând să se remarce, să impresioneze spectatorul – arhetipul omului ideal, proiectat ca un model-stă în parametrii așa-ziși optimi, larg acceptați la nivel global -, veșnic neînduplecat și niciodată constant. Cei mai mulți interpreți recurg la recuzită: trebuie injectat ,, poțiuni ”artificiale și folosesc schimbul de date naturale la pielea, devenind străini de sine. Alții caută să-și renege semenii și identitatea, arborele ancestral și sămânța etnică, sperând că, astfel, este posibilă renașterea întrun ,, nou tipar ”. Puțini sunt, însă, cei care au făcut pace cu sine, ridicându-și drept privirile către măreția orizontului cultural, la infinit marcat de egală diversitate. Aceștia din urmă nu sunt doar adevărați artiști ai vieții, ci și descoperitorii fericirii absolute. Pentru ei, cortina nu va fi niciodată după dacă nu-și îndeplinesc rolurile ,, conform tiparului-stas, majoritar acceptat la nivel global ”, fiindcă ei au avut mereu tăria de la nu privi orbește în public. Deși luminozitatea era slabă, la o amplă privire pe orizontală, totuși, aceștia au văzut reflexiile mozaicale ale fiecărorei în sala de spectacol, însă nu era de ajuns. S-au uitat, mai apoi, pe verticală și mută le-a fost uimirea, când deasupra capetelor lor, asemenea unui puzzle din piese diferite care se îmbină-n lipsuri, se contură însăși omenirea. Abia atunci au înțeles că frumos sunt necesare diversitate și care îi este menirea: aceea că portretul unuia nu este nimic altceva decât tehnica de complementaritate a propriului tablou. Fiecare element distinct din mine completează o parte din tine, iar dacă șablonul individualității fiecăruia este bine așezat, imaginea surprinsă în puzzle este inedită. Lumea aceasta și atât de mare, cât și toate sunt are ,, datul ”, locul … important este acesta și acceptă sau, mai bine spus, se acceptă … pe sine în primul rând, ca mai apoi să-l poată accepta pe altul. Eternul fatalism al condițiilor umane este acela de a ne contura optica asupra ,, eului ”printr-o reflectare poliedrică: noi ne autodefinim, în marea majoritate a cazurilor, prin ceea ce alții spun că nu definesc, iar aici autenticitatea fiecăruia se pierde. Pentru fiecare persoană de care ne ciocnim în această viață eu, tu, noi reprezentăm, la un moment dat, ceva. Respectiva imagine proiectată asupra noastră nu este, de cele mai multe ori, și veridică, pentru că omul respectiv nu privește direct interlocutor, ci privește, cumva, prin el. Acesta se vede pe sine, fie într-o ipostază conturată prin lumini (în cazul în care ,, bagajul trăsăturilor tale ”este tangențial ideilor sale de perfecțiune), fie într-o ipostază relefiată prin umbre (dacă, din contră, prezența ta se distanțează de ceea ce el consideră a fi ideal). Idealismul, în toate cazurile, este o chestiune profund subiectivă și, din păcate, pentru societatea zilelor noastre a devenit un puternic instrument de aliniere la un anumit tipar, la o anumită imagine pe care societatea o ,, pretinde ”la un moment dat, indiferent că această poartă asupra culorilor pielii, practicilor religioase, limbii, orientării sexuale, ș.a. Suntem, involuntar, subliminal, puși în situația de a milita pentru o comunitate împărțită între ,, așa nu ”și ,, așa da”. Dragă cititorule, întreabă-te, măcar o dată, oare atât de mare este miza, ca să te trădezi pe tine? Respiră adânc, privește în jur și spune-mi dacă te poți regăsi pe deplin în a fi un altul? Dacă răspunsul este afirmativ, atunci tu încă ,, cugeți, deci exiști ”(R. Descartes), în schimb, dacă negația ți se va desprinde de pe buze, te felicit, ai învățat tainele celui mai greu lucru: arta de a trăi, de a fi tu însuți o individualitate, propriul tău ,, cineva ”în plină diversitate!

            Trăim într-o societate coruptă, unde egoul nostru trebuie hrănit tot mai mult și mai mult. Uităm că niciodată nu-l vom putea satisface suficient și nu-l vom putea reduce la tăcere. Ne uităm prea mult la noi, fără să nu mai pese de cei din jur. Căutăm diferențe, fără a ne mai bucura unii de alții. Uităm să nu mai acceptăm așa cum sunt sau să nu mai ajutăm reciproc. Ne lipsește ceva. Poate compasiunea, poate iubirea… Pentru a descoperi piesa lipsă trebuie să ne uităm la noi. Trebuie să nu analizăm.

             Cred că mulți dintre noi suntem familiarizați cu expresia „Dacă vrei să schimbi lumea, începe cu tine însuți”. Și acesta este un mare adevărat. Noi nu putem schimba o persoană indiferent de cât de mult am încerca și ne-am dori. Punem presiune pe oameni ca ei să se schimbe, ne supărăm pentru că aceștia nu pot fi modelul ideal pe care ni l-am dori noi să fie, ajungând să respectăm o persoană din cauza imperfecțiunilor și a defectelor sale.

             Atitudinea noastră față de oameni nu este altceva decât expresia greșită față de cum nu vedem: noi suntem o persoană superioară care are dreptul să greșească (în cazul în care ne dăm seama și recunoaștem că greșim), iar tot ceea ce realizăm noi este perfect. Adevărul este că noi avem nevoie de o îmbunătățire, de un upgrade la identitatea noastră umană.

            Ca să putem da ceva mai departe, trebuie mai întâi să știm cine sunt cu adevărat. De aceea, noi trebuie să fim cei care inițiază schimbarea prin a ne schimba felul în care gândesc și acționăm.

            Acest accent pe propria persoană trebuie să servească drept scop de a produce schimbări în jurul nostru, manifestându-se în exterior prin grija față de ceilalți. Altfel, nu ar fi decât o altă dorință egocentrică prin care doar eu pot face lumea mai bună, doar eu sunt capabil de acest lucru, iar lumea are nevoie de mine .

            Atunci când privim mai puțin la persoana noastră, putem aprecia adevărata valoare a celor din jur. Dacă i-am onora și dacă i-am trata pe oameni la fel cum nu tratăm persoane dragi, societatea ar avea parte de o schimbare: de a crea unitate, nu concurență; de a ne ajuta, nu de a nu compara performanțele. Din acest motiv, consider că am uitat ce trebuie să-i onorezi pe cineva. Suntem setați cu ideea că cei care nu sunt inferiori nouă (de obicei, din punct de vedere la statutul social) sunt mai puțini valoroși. Ne-am deprins să nu ne mai vedem egali unii cu alții. Ne comparăm viețile, studiile, locul de muncă, concediile și tot ceea ce ține de lucrurile materiale.Ne oferim singuri medalia de aur și ne premiu pe un podium imaginar construit din mândrie, fără să nu mai dăm seama cât de trecător este totul. Oare cât timp nu mai rămâne pentru a medita următoarea întrebare: „Ce-ți rămâne la finalul vieții tale?”. Acest frământare a avut-o și scriitorul rus Lev Tolstoi: Întrebarea ma adus pe marginea abisului, a disperării, când aveam 50 de ani. Și întrebarea a fost următoarea: Ce va rămâne din ceea ce face azi și mâine? Ce va rămâne din întreaga mea viață ?

            Ne este atât de greu ca într-o lume atât de agitată să nu mai facem timp să medităm și nevoile celorlalți. Persoana „Eu” a devenit personajul principal al micului nostru univers construit din dorința de a deveni cineva în viață. Dorim să nu facem un renume la un nivel mult mai înalt decât a ajuta pe cineva care este lângă noi. Vrem să fim văzuți nu pentru cine suntem, ci pentru ceea ce facem. Iar acest lucru îngreunează identitatea noastră printr-o percepție greșită a faceii de bine, prin a aștepta ceva în schimb.

            Un alt factor care redefinește profilul unui om sunt etichetate. Etichetele pe care le punem atunci când privim oamenii nu sugerează decât lipsa noastră de empatie față de ei. Atunci când răspundem cu nepăsare la nevoile lor, noi ne ucidem treptat scopul vieții – acela de a arăta dragoste și compasiune față de semeni noștri. Ne oferim privilegiul de a ne privi mai superiori, fără a fi sensibilă față de cei din jur. Judecăm prea multe aparențe, fără să conștientizăm că rănim oamenii. Fiecare dintre noi dorește să facă parte din ceva și să fie înconjurat de oameni. Să nu uităm că omul tânjește după acceptare, deoarece face parte din natura sa.Prin respingere, nu facem decât să disprețuim viața unui om, neînțelegând că același om nu este mai puțin calificat decât sunt eu sau ești tu.

            Deseori, îi limitează pe oameni la nivelul cuvintelor pe care i le atribuim. Cuvintele sunt cele care se vindecă, dar sunt și cele care au rănit profund. Sunt cele care ridică un om, dar și cele care distrug. Ele sunt aruncate într-o clipă, dar pot rămâne ani de zile în sufletul unui om, marcându-l. Acele cuvinte spuse în glumă, într-un exces de furie sau din dorința de a corecta un om care să fie mai bun nu fac altceva decât să îl distrugă. Aș vrea să menționez aici mai multe dintre cele mai auzite cuvinte toxice pe care le auzim sau poate le folosim foarte des, fără să nu dăm seama de impact lor negativ: „Nu ești bun de nimic!”, „Ești prost”, „X făcând mai bine decât tine ”,„ De ce nu ești și tu ca X ”, etc. Acestea sunt cuvinte care ucid nevoie umană.Ele vor fi recepționate ca un adevărat la vechile sale sale sale, și, într-un final conducând la a fi crezut de acea persoană, ajungând ca acea persoană să devină un eșec, o epavă. Însă, dacă alegem să încurajăm un om, vom reuși să îl conducem spre a-și depăși limitele, devenind cea mai bună versiune a sa.

            În concluzie, fiecare dintre noi impactează societatea, pozitiv sau negativ, dar depinde de cum o facem. Fiecare cuvânt, acțiune sau decizii poate schimba viața cuiva. Alegând să nu identificăm cu cei din jurul nostru, vom ajunge să fie înțelegem cât de valoroasă este viața unui om: la fel de valoroasă cum este și a ta.  

      Ființele umane sunt menite să trăiască în societate. Ne trăim viața țesând fără încetare relații interumane. Această rețea este mai mult sau mai puțin extinsă, dar cu siguranță include membrii familiei, prietenii, vecinii și colegii de muncă. Aceste relații ne ajută să trăim, pentru că rup anonimatul și singurătatea. A fi cunoscut și a cunoaște este un motiv de a fi fericit. Însă nu este destul de doar să fii cunoscut și să știi că exiști – trebuie să fie și înveți arta de a trăi bine cu ceilalți, la fel cum trăiești bine în concordanță cu năzuințele inerente și manifestări dezinvolte ale naturii.

      Relația dintre natură și umanitate denotă o conjunctură deosebită de impetuoasă și uneori – plină de ambiguitate, cea dintâi destăinuind veleități și subtilități care sunt direct proporționale interferențelor lor cu tot ce trebuie uman și diferit. În continuare, acest punct de vedere este ilustrat de însăși toamna , ai cărei copaci hedoniști se dăruiesc mantalelor impregnate de toate nuanțele galbenului, atât de diferite și care, totuși, cât împreună pot să fie atât de armonii. Oare nu acesta este motivat pentru care toamna este atât de frumoasă, pentru că frunzele sunt diferite, pentru că nu seamănă între ele?De aceea, și umanitatea ar fi plictisitoare și inertă, dacă nu ar fi interferat de un șir nenumărabil de nunețe inedite, al cărui capăt nu la răsfrânt încă nimeni. Fiindcă anume datorită diferențelor care emerg din și în umanitate, într-o omenire are încotro se dezvolta și crește. Diferențe identitare și culturale, diferențe de sex și, analog, de orientare sexuală, diferențe lingvistice și o mulțime de alte diferențe se împletesc și se îmbibă în cultura universală, interacționând direct cu viața oamenilor. Respectiv, fiecare om are dreptul de „a fi”, de „a exista”, de „a crește”, de a avea undeva pe o poliță un țel bine șlefuit. Și aici apare nevoia imperativă de abordare a toleranței .Alături de noi și în jurul nostru se agită și, îngrijorați, mereu grăbiți sau senini, trebuie caută un sens al vieții mii și mii de oameni. Și toți sunt diferiți. În acest caz, cum s-au găsit acel liant care ne permite să trăim în armonie și bună înțelegere? Deși pentru unii a fi și a gândi simplu este o sarcină exasperantă, răspuns la întrebarea precedentă este mai simplu decât ne-am putea imagina. Trebuie pur și simplu să înțelegem un singur adevăr și să îl „rumegăm” de fiecare dată când nu surprinde vreo îndoială – care sunt fiecare dintre unul dintre toți, unic, fără asemănare, o combinație surprinzătoare a mii de gene. Odată ce acest adevăr esențial este înțeles și trăit empatic, umanitatea se armonizează, asemeni toamnei.Regula de aur a eticii și moralitatea conturează imperativ „Comportă-te cu ceilalți așa cum ai vrea să se comporte ei cu tine.” – o singură regulă care emerge în arta de a trăi într-o lume care abundă în diferențe.        

     Totodată, modul în care această aserțiune și conceptul de toleranță sunt interpretate este relativ și variază de la o persoană la alta, în dependență de cum a urmat înțelegând expresia „arta de a trăi bine cu ceilalți”. Fiindcă a fi tolerant nu este o sarcină nici grea, dar nici ușoară, ea presupune efortul ambelor părți – a tolera și, respectiv, a se manifesta în societate în măsură pe care o prevede etică și normele morale universale. Mai ales, a trăi într-o lume a cărei desăvârșire se conțin în bunăvoință este năzuința multora. Totuși, urmărind de ceva vreme articolele din presă, se poate observa că persistă unele discrepanțe alarmante.La polul opus al toleranței crește extremismul: războialele sugrumă treptat tot ce trebuie uman, fiind întrețesute în terorism, divergențe identitare, politice și religioase. Poate pentru cineva acesta este sensul vieții și doar astfel se poate simți împlinit, ceea ce este îngrozitor. Deseori, victimele intrigilor politice și religioase se dovedesc a fi copii, femei și persoane care împărtășesc o altă orientare sexuală sau pur și simplu populația pașnică. Sunt atacate școli, center comerciale și chiar spitale. Poartă oare aceste persoane vreo vină? Angoasant, ar trebui însă menționat că nici noi nu sunt imuni la o astfel de groază. În consecință, „arta de a trăi împreună” este indisponibilă sau inutilă pentru unii.      

      Termenul „toleranță” a început să fie intens folosit în cultura universală recent, deși primele utilizări ale noțiunilor respective apar în perioada emergenței gândirii umaniste, mai cu seamă în scrierile lui Erasmus din Rotterdam (acesta condamna fanatismul religios și apăra libertatea religioasă, John Locke ( Scrisoarea asupra toleranței , 1689), Gotthold Lessing ( Nathan înțeleptul , 1779). Nu în ultimul rând, iluministul Voltaire și-a lăsat amprenta printr-o aserțiune care a ajuns să fie apoftegma toleranței: Je n’aime pas vos idées, mais je me batterai până la mort pour que vous puissiez les exprimer („Nu-mi plac ideile Dumneavoastră, dar voi lupta până la moarte pentru ca Dumneavoastră să le puteți exprima”).Este o dovadă indiscutabilă a respectului, empatiei și compasiunii față de celălalt. Printre altele, mulți oameni nu au păstrat chintesența deplină a toleranței. Unii nici nu-l cunosc. Și totuși, ei înțeleg că este o nevoie a culturii și un principiu moral – dacă nu-și iubesc semenii ca pe ei înșiși – cel puțin să-i respect atât punctele de vedere, cât și personalitatea în sine. Rezultatul că nu contează însemnătatea cuvântului, cât cântărește viziunea asupra lumilor și modul de a gândi și a vedea lucrurile.                       
      Da, a trăi în armonie cu semenii care deși sunt creați „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu” (Geneza 1: 26-27), sunt atât de diferiți din perspectiva culturală și educațională însuși, este cu adevărat o artă – Arta de a trăi împreună!Este munca. Străduință. Abnegație. Dorință. Dragoste. Și dragoste față de aproape. Ne naștem, ca să ne bucurăm de viață și să ne împărtășim bucuria cu ceilalți. Oare când ne bucurăm, întrebăm de ce? Ne bucurăm și atât!

 asupra acestuia.

Să ne oprim o clipă și să vorbim, să ne privim ochi în ochi, să simțim. Ce suntem noi? Suntem suflete. Mai presus de orice frumusețe fizică, de orice meserie, de orice statut, suntem suflete. Prin urmare, noi, oamenii,  avem un lucru în comun, poate cel mai de preț lucru, faptul că putem simți. Noi toți, de la mic la mare, simțim în fiecare zi, în mii și mii de feluri, în mii și mii de nuanțe.

            Suntem diferiți, ceea ce ne face unici. Suntem diferiți pentru a ne putea completa. A trăi într-o frumoasă comunitate înseamnă a face o artă din a trăi împreună. Haideți să fim artiști în fiecare zi și să stăpânim această artă pentru că toți suntem iubitori de frumos. Lumea  reflectă tabloul pe care noi îl pictăm. Care sunt culorile?  De preferat, ar fi  unele calde precum prima rază ce dezmiardă boabele de rouă dimineața. Noi suntem pictorii.  Haideți să luăm fiecare câte o pensulă și să împrăștiem bunătate, iubire și educație.

            În opinia mea, a trăi frumos înseamnă a respecta, a ajuta, a iubi. Așa cum te respecți pe tine, așa trebuie ocrotit și cel de lângă tine. Chiar și atunci când nu ești respectat, arată-i celeilalte persoane ce înseamnă acest lucru. O să întreb sincer,  așa că vă invit să vă dați și voi un răspuns sincer, pentru a fi în aceiași nuanță. Câți dintre voi, într-un conflict sau într-o situație, nu v-ați gândit pentru puțin că poate nu trebuia să vă încăpățânați să aveți dreptate, că poate nu era cazul  să jigniți, că poate ați rănit un suflet?  Ce fel de suflet? Unul de copil, pentru că indiferent de vârstă, în interiorul nostru e un copil.

           În primul rănd, pentru a reuși să fim bine cu ceilalți, trebuie să fim bine cu noi. Să aruncăm din viața noastră tot ceea ce înseamnă invidie și frustrare. Sunt două cuvinte simple, dar cu o însemnătate atât de intensă. Singura competiție în care trebuie să fim este cea cu noi înșine. Azi sunt mai bun decât am fost ieri, azi m-am depășit pe mine, am oferit un zâmbet, azi am zâmbit. Să lăsăm ,,trebuie să fiu mai bun decât cel de lângă mine, el are/ eu nu am, el cum poate/eu de ce nu pot?’’ Nu avem nici cea mai mică idee prin câte sacrificii a trecut o persoană pentru a fi cum este sau dacă zâmbetul de pe chipul său reflectă într-adevar fericirea sa care se transformă în atâta frustrare pentru noi. Am uitat să mai fim simpli, am uitat că doar cu un zâmbet putem săruta un suflet,  am uitat să ne mai bucurăm de lucrurile mici, dar cu o semnificație greu de transpus în cuvinte. Fiecare zi e o binecuvântare, pornind de la o nouă dimineață, în care ne mângâie dulce obrazul o rază și care se stinge prin cel mai frumos spectacol de culoare pe care ni- l poate oferi natura, apusul.

            În al doilea rând, haideți să ne conturăm viziunea asupra lumii într-un mod inedit și frumos, modelând răul în bine.  În fiecare clipă, să ne dăruim răbdarea necesară pentru a vedea lumea prin ochii unui suflet pur de copil. El se joacă liber cu oricine, nu respinge pe nimeni pentru că este de altă culoare sau pentru că este diferit. De ce? Pentru că un copil știe să se bucure de jocul în sine, de faptul că are cu cine să-și împartă timpul și astfel transmite și celoralți plăcerea jocului, creând un grup cu același scop, de a se juca și de a se bucura împreună. Să punem accetul pe termenul de echipă, să ajutăm, să iertăm, să nu judecăm. Să ne întrebăm mereu: Mi-ar plăcea să fiu în preajma unei persoane ca mine? Spunem de atâtea ori:,,nu face asta, de ce nu ai făcut așa?’’ Ne scapă însă ceva esențial: puterea exemplului. Vorbeam mai sus despre copilul interior pe care îl are fiecare dintre noi, dar oare ne ascultă vreodată un copil când îi spunem să nu facă ceva? De cele mai multe ori nu, se încăpățânează să facă și mai rău, însă de câte ori nu l-am surprins că face un lucru pe care l-am făcut și noi fără să ne gândim câtă importanță are comportamentul nostru în a fi exemplu pentru ceilalți. De aici începe educația, iar dacă educația pornește cu pași corecți, nu ne rămâne decât să dansăm frumos pe mai departe în jocul vieții. Potrivit lui Coleen Marrow, ,, Când lucrurile se schimbă în interiorul tău, lucrurile se schimbă și în jurul tău.’’, o astfel de viziune aș dori să schițez în sufletul fiecăruia dintre voi, dar sunt convinsă că puteți să luați un creion și să începeți s-o desenați la rugămintea cuvintelor mele.

            Toată viața învățăm, aceasta fiind o propoziție cu multă responsabilitate. Haideți să învățăm, întâi de toate, să fim oameni cu suflet. Să nu ne ignorăm stările și sentimentele, considerând că așa este drept pentru că lumea e rea. De ce m-aș comporta frumos dacă nu primesc același lucru în schimb? Ceea ce vă îndrum este să vă gândiți că viața pe care o aveți este doar a voastră. Voi alegeți dacă doriți să vă înconjurați cu bunătate și iubire sau nu. Începeți să fiți oameni de acum. Începeți prin cuvinte, iar mai apoi cu sentimente și veți vedea cum prindeți culoare. Folosim acel ,,te iubesc’’ ce are forța de a schimba viața unui om și ce minunat ne simțim atunci când iubim, folosim acel ,,te urăsc’’ ce are puterea de a șterge tot binele din lume și care în spate are de fapt suferință, folosim acel ,,îmi pare rău’’ care face diferența între a pierde și a câștiga. Aveți grijă și cu cifrele, fiți atenți ce suflete primiți în viața voastră și ce suflete lăsați să plece, uneori poate, pentru totdeauna. Noi scriem această poveste a lumii. Unde vreți să se duca energia noastră? În ură, invidie, răutate sau în iubire, căldură și înțelegere? Este vorba despre alegere, pentru că viața în sine înseamnă să iei anumite decizii pe care le modelezi pe parcurs în funcție de sufletul tău. Corpul bolnav se vindecă prin medicamente, însă nu uitați să aveți grijă și de suflet, atât al vostru cât și al celui de lângă voi, pentru că la fizic suntem diferiți de la Dumnezeu, însă sufletul ni-l formăm cu iubire și bunătate.

            Concluzia rămâne la latitudinea voastră, oameni minunați. Voi aveți șansa să alegeți o pensulă, o culoare și să pictați tabloul acestei lumi. Voi stabiliți dacă vreți să fiți oameni frumoși și să formați unii la fel de frumoși, ca într-un circuit bine definit, în care doar amalgamul de sentimente ce-ți bucură inima să predomine. Dați-vă șansa să fiți buni și îngăduitori. Așa cum soarele explodează în culoare și lumină, strălucind cu fiecare clipă tot mai frumos și intens în fiecare dimineață, oferind același spectacol grandios al naturii, așa și voi oamenii puteți să încercați să fiți, în fiecare zi, cea mai bună versiuna a voastră și cel mai bun exemplu pentru ceilalți.

      De la crize și conflict puternic, războaie, tortură sau într-un cuvânt ură. Toate aceste lucruri au avut variabilă comună și anume lipsa de toleranță sau pretextul acesteia. Nevoia de toleranță a apărut în urma dezvoltării umanității și a multiculturalizării.   Toleranța este o tendință actuală care a modificat societatea radicală transfromând diferențial în firesc și focalizându-se în jurul unor concepte precum acceptarea și incluziunea socială. Scopul acestui eseu este de a prezenta o serie de argumente care să susțină și să explice necesitatea fenomenului de ,, toleranță socială ”  în context actual.

    Toleranța are de obicei sau conotație pozitivă în sfera academică. În psihologia socială, toleranță este asociată cu valori umane precum deschiderea, acceptarea diversității sau empatie, evocând o atitudine pozitivă cu privire la orice grup de persoane (Verkuyten & Yogeeswaran, 2016). Toleranța este văzută din perspective diferite, dar importanța ei este de fiecare dată evidențiată. Aceasta este considerată a fi atât de necesară venită odată cu sporirea diversității și accentuarea identității indivizilor (Verkuyten, Yogeeswaran, Adelman,2018), dar și o virtute la care societatea ar trebui să aspire (Hjerm, et. Al., 2020). Ca fenomen, toleranța este o componentă vitală care a dus la evitarea conflictelor. Originea acestui concept se regăsește în efortul de a pune capăt conflictelor și violențelor religioase (Verkuyten & Yogeeswaran, 2016). Această soluție a fost identificată de majoritatea statelor democratice evocând că este tolerată este ,, armonie în diversitate ” (Hjerm, et. Al., 2020) , dar și ca unică soluție ce poate pune o barieră între a coexista în pace și conflictul violent dintre grupuri (Doorn, 2014).

     Societățile au grade diferite de toleranță și acceptare. Expunerea contextului cultural diferit a declanșat dezvoltarea unor ideologii mai puțin încărcate de prejudecățile generațiilor anterioare. Membrii societăților mai puțin tolerante par adesea intimidați de adoptare a unui comportament tolerant. Intimidarea ia forma unei repingeri alimentate de diferite stereotipuri: musulmanii sunt teroriști, membrii comunităților LGBT au boli psihice, persoane de etnie rromă fură, așa cum cu comparație, în trecut, femeie nu erau capabile să gândească și nu aveau de ce să se amestece în conversații bărbați. Astfel frică provine din acordarea drepturilor unor grupuri considerate în mod implicit, dar nejustificat inferioare. Dintr-o perspectivă pozitivă, poate fi afirmat că există că există un grad prea mare de toleranță, ci o egalizare a drepturilor și responsabilităților. Ceea ce în trecut părea absurd pentru anumite categorii de persoane este și în ziua de astăzi absurd pentru altele.   Cât timp necesitatea oamenilor de a trăi într-un anumit mod nu lezează libertatea altor grupuri, toleranță nu poate avea urmări negative.În acest sens, toleranța nu este favorizată unui anumit grup, ci acceptarea lui. De aceea, ea nu afectează modul de funcționare al societății și nu prezintă o amenințare reală așa cum este percepută de unele persoane, ci soluția multor conflicte.

     Pentru a înțelege de ce o acțiune atât de simplă este atât de respinsă de cei din jur, trebuie să fie comportament indivizilor care o condamnă prin realizarea unui schimb de roluri în care să fim toleranți cu intoleranții. Erich Maria Remarque menționa cândva că ,, toleranța este fiică îndoielii ” și semnala perfectă legătura acesteia cu incertitudinea. Această legătură a fost evidențiată și de Hofstede prin teoria dimensiunilor culturale (Hillen, 2017).   În acest sens, ca fenomen, intoleranță la incertitudine poate fi comparată cu toleranță socială deoarece are un efect comun și anume anxietate provocată de schimbare sau necunoscut. Mai precis, ideea de schimbare poate fi exemplificată prin transferul unor nonvalori prezente în trecut atunci când familia sau societatea stigmatizau diferite grupuri și să asigure un anumit statut. Astfel individul a fost obișnuit din copilărie cu un anumit set de opinii. Devenind adultul sau vârstnicul de acum, el se află în poziția în care trebuie să accepte exact grupurile pe care a fost învățat cândva să le evite. Desigur, există și alte componente responsabile de prezența unui comportament intolerant. De aceea, de multe ori observăm tineri extrem de intoleranți. Din punct de vedere cultural, societățile care au depășit această barieră a incertitudinii, a fricii de acordarea a drepturilor grupurilor minoritare, a membrilor altor culturi, a minorităților rasiale, religioase, etnice sau a grupurilor ce promovează identitatea de gen, feminismul ori egalitatea de drepturi a persoanelor cu dizabilități, au reușit să dezvolte calitatea vieți (Fischer, Kalmijn , Steinmetz, 2016) și astfel, să devină state atractive chiar și pentru persoane care provin din medii mai puțin tolerante sau care au opinii orientate spre lipsa de toleranță. Totuși, acest lucru denotă exact ceea ce este intoleranța este alimentat de frica de schimbare. Cu toate acestea, lumea avansează constant spre schimbare și de aceea, indivizii ar trebui să nu se mai simt amenințat de toleranță, ci de lipsa ei. etnice sau a grupurilor ce promovează identitatea de gen, feminismul ori egalitatea de drepturi a persoanelor cu dizabilități, au reușit să dezvolte calitatea vieții (Fischer, Kalmijn, Steinmetz, 2016) și astfel, să devină state atractive chiar și pentru persoanele care provin din medii mai puțin tolerant sau care au opinii orientate spre lipsa de toleranță. Totuși, acest lucru denotă exact ceea ce este intoleranța este alimentat de frica de schimbare. Cu toate acestea, lumea avansează constant spre schimbare și de aceea, indivizii ar trebui să nu se mai simt amenințat de toleranță, ci de lipsa ei. etnice sau a grupurilor ce promovează identitatea de gen, feminismul ori egalitatea de drepturi a persoanelor cu dizabilități, au reușit să dezvolte calitatea vieții (Fischer, Kalmijn, Steinmetz, 2016) și astfel, să devină state atractive chiar și pentru persoanele care provin din medii mai puțin tolerant sau care au opinii orientate spre lipsa de toleranță. Totuși, acest lucru denotă exact ceea ce este tolerat este alimentat de frica de schimbare. Cu toate acestea, lumea avansează constant spre schimbare și de aceea, indivizii ar trebui să nu se mai simt amenințat de toleranță, ci de lipsa ei. să devină state atractive chiar și pentru persoane care provin din medii mai puțin tolerante sau care au opinii orientate spre lipsa de toleranță. Totuși, acest lucru denotă exact ceea ce este intoleranța este alimentat de frica de schimbare. Cu toate acestea, lumea avansează constant spre schimbare și de aceea, indivizii ar trebui să nu se mai simt amenințat de toleranță, ci de lipsa ei. să devină state atractive chiar și pentru persoane care provin din medii mai puțin tolerante sau care au opinii orientate spre lipsa de toleranță. Totuși, acest lucru denotă exact ceea ce este tolerat este alimentat de frica de schimbare. Cu toate acestea, lumea avansează constant spre schimbare și de aceea, indivizii ar trebui să nu se mai simt amenințat de toleranță, ci de lipsa ei.

    Astfel, toleranța ar trebui să fie considerată mai mult decât o virtute umană și să devină o componentă comunitară esențială menită să îndrume societatea înspre progres și pe membrii acesteia pentru a convinge în pace. Mai multe studii au remarcat eficiența toleranței asupra calității vieții, ceea ce poate reflecta modul în care fericirea noastră este dependentă de a celor din jurul nostru. Am considerat că intoleranța este activă de incertitudine și frică de schimbare. Fiecare a făcut înspre o lume mai tolerantă este legat de educație. Pentru educarea grupurilor intolerante ar trebui să fie identificate sursa intoleranței și anume frica. De aceea, așa cum în toate aspectele vieții este sugerată după afirmație, așa și în acest context, de fiecare dată când sunt puși în fața unor schimbări culturale, ar trebui să nu amintim : ,, să nu nu fie frică ” de toleranță.

Fischer, M., Kalmijn, M. și Steinmetz, S., 2016. Contează toleranța? Un studiu comparativ al bunăstării persoanelor din uniunile homosexuale și mixte din nouă țări europene. Societățile europene, 18 (5), p.531.

Hillen, M., Gutheil, C., Strout, T., Smets, E. și Han, P., 2017. Toleranță la incertitudine: analiză conceptuală, model integrativ și implicații pentru asistență medicală. Științe sociale și medicină, 180, p.115.

Hjerm, M., Eger, M., Bohman, A. și Fors Connolly, F., 2019. O nouă abordare a studiului toleranței: conceptualizarea și măsurarea acceptării, respectului și aprecierii diferenței. Cercetarea indicatorilor sociali, 147 (3), pp. 897-898.

van Doorn, M., 2014. Natura toleranței și circumstanțele sociale în care apare. Sociologie actuală , 62 (6), p.1.

Verkuyten, M. și Yogeeswaran, K., 2016. Psihologia socială a toleranței intergrupale. Personality and Social Psychology Review, 21 (1), pp.2-5.

Verkuyten, M., Yogeeswaran, K. și Adelman, L., 2018. Tolerarea intergrupului și implicațiile sale pentru societăți culturale diverse. Probleme sociale și revizuirea politicilor, 13 (1), p.115.

 

 

 

 

Eram în pragul examenelor pentru admiterea la liceu, copleșit de emoțiile prin care aveam să trec, când dintr-odată, la ora de religie doamna profesoară ne spune: ”Atunci când iubești nu minți, nu furi, nu bați, nu faci nimic împotriva lui Dumnezeu”. Apoi ne-a citat din Biblie: ”Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău. Aceasta este cea dintâi și cea mai mare poruncă. Iar a doua, asemenea ei, este: Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. În aceste două porunci se cuprind toată Legea și Prorocii.” (Matei 22:37-40). Fiind foarte preocupat, nu aveam de unde să știu cât de puternic va fi ecoul acestor vorbe în viața mea.

Astfel, Dumnezeu ne îndeamnă să iubim atât pe El cât și pe cei din jurul nostru indiferent de sex, vârstă, rasă, etnie, orientare sexuală sau politică, religie,  nivel intelectual, economic, (diz)abilități sau oricare alte motive. Și mai mult, dreptul de a fi egali între noi este asigurat de vastele norme juridice dispuse de organele legislative.

Omul în general se teme de ceea ce este diferit. De opinii diferite, de aspecte diferite, de obiceiurile sau tradițiile altora. Tot ce nu îi este obișnuit nu ar trebui să îi fie dat să aibă de a face. Dar Biblia ne îndeamnă la a iubi fără nicio urmă de teamă în 1 Ioan 4:18: ”În dragoste nu este frică, ci dragostea desăvârșită izgonește frica, pentru că frica are cu ea pedeapsa; și cine se teme n-a ajuns desăvârșit în dragoste.” Pe deasupra, omul se teme de moarte, de a încerca lucruri noi, iar acest lucru este în detrimentul acestuia și uneori chiar și a celor din jur. Nu trebuie uitat faptul că frica este ”cea mai mare armă a Diavolului” după arhimandritul Ambrozie Iurasov.

Fiind la Biochimie, am învățat multe despre nesfârșita diversitate din lumea vie și cum aceasta dă practic farmec creației lui Dumnezeu. Minunate sunt mijloacele de conviețuire și de schimb de materie, informație și energie pe care natura o realizează în cel mai frumos mod posibil. Așa cum există nenumărate specii de organisme dintre care o parte încă sunt nedescoperite, tot pe aceeași analogie, și oamenii sunt atât de diferiți.

Dar cu certitudine ceva ne aseamănă: faptul că am fost creați după chipul și asemănarea Domnului. Tot la facultate am realizat că există unitate în diversitate, ca toate organismele pornesc din același loc: celula. Celulele, cu mici diferențe se aseamănă foarte mult prin alcătuirea și rolurile pe care acestea le îndeplinesc. Tot prin acest fel, oamenii sunt  făcuți din aceleași celule, puțin sau mai mult diferite în funcție de caracterele ereditare moștenite. Nimic nu ar trebui să ne dezbine, iar natura ne arată că doar prin mutualism putem duce un trai lung și demn de apreciat de către Dumnezeu. De altfel, în Romani 12:16 se menționează: ”Aveți aceleași simțăminte unii fată de alții. Nu umblați după lucrurile înalte, ci rămâneți la cele smerite. Să nu vă socotiți singuri înțelepți.”

Educația este cea mai puternică armă atunci când îți dorești să schimbi lumea spunea la un moment dat laureatul Premiului Nobel pentru Pace, Nelson Mandela. Cititul fie că este Biblia, literatură sau publicații științifice, voluntariatul prin care îi ajutăm pe ceilalți, sau experiențele din străinătate, călătoritul, ne dovedesc faptul că diferențele ne fac viața mai plăcută, și că ne oferă posibilitatea de a ne apropia. Toleranța este un dar pe care nu orice om îl poate deține.

Dar, din păcate, există momente când ne simțim tratați pe nedrept. Situații în care fie suntem discriminați, fie suntem ridiculizați, sau ne simțim nerăsplătiți pentru ceea ce am făcut, iar lista poate continua la nesfârșit. Dumnezeu este lângă noi în orice clipă, iar nădejdea nu trebuie niciodată părăsită. Căci cum se evidenția în 2 Petru 3:9 ”Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinței Lui, cum cred unii, ci are o îndelungă răbdare pentru voi și dorește ca niciunul să nu piară, ci toți să vină la pocăință.” Multe din calitățile noastre precum răbdarea și bunătatea sunt testate prin aceste situații. Nu trebuie niciodată să răspundem cu ură la ură, ci cu iubire. Doar omul de preț va avea această atitudine, iar răspândirea unor vorbe, atitudini sau gesturi de cuviință nu ar trebui urgisite niciodată.

Doar prin iertare putem ajunge la infailibilitate. Când ne iubim aproapele, suntem capabili să trecem peste greșelile lor, iar acest lucru trebuie să ne ofere un imbold în a face tot posibilul de a nu persevera în greșeli.

Doar astfel putem atinge o stare de metanoia. Din greacă, ”meta” cu sensul de schimbare iar ”nous” de minte. Astfel, desemnează o schimbare a gândirii la care un om deplin ajunge la un moment dat. O convertire spirituală la care toți ar trebui să tânjim. Prin aceasta, ne dedicăm tot timpul lui Dumnezeu și îi arătăm că suntem un model demn de urmat, atât în plan etic, religios, cât și profesional. Ajutăm pe cei din jur, dedicându-le sfaturi, bani sau timp oricărei persoane aflate la nevoie. Indiferent de diferențele dintre noi, trebuie să dovedim faptul că anumite lucruri nu sunt alese de noi, iar unele persoane nu se pot schimba doar pentru că așa ne-ar conveni nouă. Fiecare om are crucea sa, iar datoria de valoare a fiecăruia este de a îndruma pe cel de lângă noi pe drumul cel bun, fără deosebiri. Armonia în societate se poate atinge prin gesturi mici, iar efectele vor fi mari.

Citând un proverb evreiesc, omul s-a născut pentru iubire. Dacă urăște, s-a născut degeaba, putem afirma vehement că doar starea de metanoia este necesară atât pentru mântuirea sa, cât și pentru cei din jur, promovând astfel toleranța între semenii noștri.

 

Tărâmul fericirii și al iubirii… locul unde Bunul Dumnezeu a decis ca Bunătatea, Iubirea și Fapta Bună să trăiască. La naștere, fiecăreia i s-a atribuit câte o culoare. Bunătatea a primit culoarea albă, Iubirea a primit culoarea verde, iar Fapta Bună a primit culoarea albastră. Toate aceste culori le-au fost dăruite de Sfântul Duh, iar în schimbul lor, cele trei au trebuit să promită că vor ajuta sufletele oamenilor de pe Pământ să iasă din închisoarea răului, să-și întărească credința în Dumnezeu și să învețe să trăiască fără să se dușmănească, să se urască. Zis și făcut…

            Prima fiică care a coborât pe Pământ a fost Fapta Bună, care era cea mai mică dintre cele trei creații ale lui Dumnezeu. Aceasta a ajuns într-un loc numit Orașul 1. Aici, se dădea o luptă acerbă între oameni, care doreau să fie din ce în ce mai bogați, casele să le fie cât mai mari. Văzând acestea, Fapta bună a luat chipul unui om sărman, care cerșea. Oamenii treceau însă pe lângă ea, fără să o bage în seamă. A doua încercare pe care a făcut-o a fost să încerce să dea de pomană oamenilor mai sărăci, dar nici de data aceasta exemplul nu i-a fost urmat. În cele din urmă, Fapta Bună a plecat supărată la Cer, unde L-a întâlnit pe Dumnezeu.

  • Nu am reușit, Tată!, a spus aceasta cu lacrimi în ochi.

Cea de-a doua fiică care a coborât pe Pământ a fost Iubirea. Locul unde aceasta a nimerit a fost Orașul numărul 2. În acest spațiu, Iubirea a întâlnit oameni chiar mai răi decât întâlnise prima soră. Niciun om nu vorbea cu celălalt, religia era subiect de dispută, iar banii făceau, din nou, legea. Cugetând și tot cugetând, Iubirea s-a gândit la un plan. A încercat să se cuibărească în inima primului om care i-a ieșit în cale. Acesta era un ins pe nume Alexandru, foarte bogat, dar care nu suporta oamenii de altă religie decât cea otodoxă. Pătrunzând astfel în inima lui, Iubirea nu a găsit decât dușmănie și ură, inima având deja culoarea neagră. Oricât s-a zbătut să le dea afară, nu a avut succes. În cele din urmă, a plecat și ea la fel ca sora mai mică: supărată, tristă, dezamagită și întrebându-se dacă există un loc pe Pământ unde oamenii chiar se înțeleg.

            Văzându-și cele două surori cum suferă, Bunătatea a pus la cale un plan, plan care să le permită să-și îndeplinească promisiunea. Astfel, toate cele trei surori au coborât pe Pământ, dar nu singure ci împreună, întruchipând un singur suflet. Acestea au ajuns în Orașul numărul 3, unde oamenii erau invidioși, nu discutau niciodată unii cu alții, iubeau banii, aurul și argintul și chiar și cu familiile proprii se purtau îngrozitor. Bunătatea, Iubirea și Fapta Bună nu au avut altceva de făcut decât să ia forma unui preot care a plecat din casă în casă și, prin putera exemplului, a iubirii față de oameni și față de Dumnezeu a reușit să îi aducă pe pământeni pe calea cea bună. Sus, în Cer, Dumnezeu și Sfântul Duh s-au minunat și s-au bucurat de cele câte reușiseră să îndeplinească cele trei fiice. Drept urmare, le-au permis acestora să rămână pe Pământ și să dăinuie mereu, iar ca ajutoare le-a mai creat alte surori. Cu acest scop au apărut: Inocența, Încrederea, Stărunința, Acceptarea. Toate surorile se află pe Pământ chiar și-n zilele noastre și încearcă cu toate forțele să ne salveze sufletele. Pe aceste surori nu le găsim la un colț de stradă, ci le simțim în fiecare părticică din noi atunci când suntem cu adevărat fiii și fiicele lui Dumnezeu: atunci când îl acceptăm pe aproapele nostrum așa cum este, indiferent de religie, statură sau bogăție, atunci când încercăm să îi deschidem ochii și să-i explicăm unde a greșit, când nu îl invidiem, batjocorim. Surorile le mai întâlnim în fiecare adiere de vânt, în razele Soarelui ce încălzesc Pământul bolnav după o iarnă grea, dar cel mai important surorile ne ajută să comunicăm cu Dumnezeu. Comunicarea se materializează printr-o rugăciune, care zboară ca o păsăre până la Creatorul Minunat. Capul Păsării este reprezentat de Bunătate, iar corpul de celelalte surori, una fără alta neputând exista.

            Prin intermediul acestui scrut eseu, am încercat să subliniez cele mai importante aspecte atunci când aducem în discuție conviețuirea cu ceilalți. Oricâte bogății ar deține o persoană, poate chiar tot aurul din lume, niciodată sufletul nu este de vânzare. Dacă sufletul suferă, atunci trupul este bolnav. Până nu începem să ne acceptăm unii pe alții, până nu ne iubim și nu dialogăm unii cu ceilalți, nu vom obține nicio medalie și niciun merit. A respecta persoana de lângă tine, a-i respecta religia este esențial în procesul de formare al sufletului și al inimii, pentru că ridurile inimii nu vor fi niciodată șterse de bogății. Cel mai bun tratament este modul în care îi demonstrezi Domnului că încerci, că vrei să te schimbi, iar arta de a trăi împreună cu ceilalți trebuie privită prin prisma faptelor bune, iubirii, bunătății, inocenței și încrederii. Una fără cealaltă nu pot exista și sunt obligatorii în tot acest proces de formare și dezvoltare. Unii sunt de părere că pentru a-i iubi pe ceilalți trebuie să te iubești mai întâi pe tine, însă, eu consider că mai importantă este iubirea față de semeni pentru că în acest fel îi ajuți să se dezvolte. În concluzie, Bine faci, bine găsești.

Arta și știința au constituit dintotdeauna entități conceptuale văzute ca fiind în total

discrepanță una față de cealaltă. În realitate, ambele concepte au un număr comun – știința

face conceptul util pentru societate, pe când arta îl face prezentabil (sau mai bine spus,

conferă o formă estetică descoperirii, pentru a putea fi digerat mai bine de către “public”).

În ceea ce privește conviețuirea cu etnii/cetățenii/genuri/concepții de viață diferite, pentru

unele persoane poate fi o artă, pe când pentru altele este o adevărată știință ce trebuie

învățată.

Voi alege să abordez îndeaproape subiectul referitor la rasă/etnie, întrucât experiența

mea de viață m-a expus la câteva situații, care deși pot părea insignifiante, au avut un ecou

important în conturarea personalității mele. Dețin cetățenie română, etnia mea este una tătară.

De-a lungul copilăriei m-am lovit adesea de copii care considerau ieșiți din comun ochii mei

migdalați, spunându-mi adesea “chinezoaică” în ciuda faptului că povestisem de atâtea ori

originea tătarilor. Colegii mei de școală generală erau fascinați de faptul că sunt “diferită”,

vorbeam limba turcă, și mereu așteptau din partea mea să ii uimesc cu tradițiile tătărești, să

spun lucruri interesante despre familia mea și să ii “amuz” prin obiceiurile noastre. Când le

făceam pe plac, obișnuiau să îmi ofere validarea lor, iar eu uitam că m-au strigat cu o clipă

înainte “chinezoaică”. Recunosc că uneori chiar inventam unele povestiri pentru a mă afla în

centrul atenției, deși întâmplările din familia noastră erau obișnuite ca in orice familie, iar

tradițiile nu erau ieșite din comun.

Învățătoarea ghicea imediat minciunile mele (cine ar crede un copil care ar spune că

tradiția de Paște în rândul tătarilor este să culeagă ouă negre din grădină?) însă îmi continua

povestea. Pe vremea aceea, eram un copil foarte tăcut și rezervat, iar singurul mod în care

reușeam să mă fac “văzută” era prin etnia mea diferită.

Totuși, lucrurile au luat o întorsătură normală în momentul în care cu toții am crescut

– nu am fost niciodată marginalizată sau discriminată pentru ceea ce sunt, iar soarta mea a

fost una fericită. Nu la fel de fericită este cea a miilor de imigranți sau minorități etnice care

se lupta zilnic cu mentalități greu de schimbat.

În DEX, cuvântul “știință” este definit drept “ansamblu sistematic de cunoștințe

veridice despre realitatea obiectivă (natură și societate) și despre realitatea subiectivă (psihic,

gândire)”, definiție care se aplică mai cu seama tuturor minorităților etnice care încearcă să

își construiască viața într-un stat/domeniu predominat de alte influențe. Minoritatea etnică

încearcă să se familiarizeze cu proximitatea locurilor în care a decis să imigreze, cu realitatea

înconjurătoare a noilor plaiuri (așadar, cunoaște “realitatea obiectivă – natura și societatea)

dar și cu mentalitățile și conduita majorității etnice (corespondentă realității subiective, a

psihicului și a gândirii).

Vom parcurge împreună un drum al adaptării, ce pornește de la știință și se transformă

într-un final în artă. Putem asemui acest proces cu învățarea unui mers de către un sugar. La

început, copilul își însușește mișcările de bază, explorând casa în care locuiește cu părinții

săi. Acesta deprinde tensiunea potrivită a mușchiului necesară îndoirii genunchiului, rotirea

necesară a corpului pentru a schimba direcția, reglandu-și privirea pe sistemul: picior –

direcție de mers. Copilul cade adesea – semn că mersul lui nu este unul îndeajuns de bine

exersat. Cu timpul, copilul deprinde știința de a merge, nemaiavând probleme de coordonare.

Minoritățile etnice învață zi de zi știința de a se adapta unei noi culturi. Acestea învață

să se comporte, să se coordoneze reacțiilor celor din jur, să copieze stilul vestimentar, mersul,

atitudinile majorității. Învață cum să reacționeze în anumite situații, și “cad” (la fel ca sugarul

care învață să meargă) în ochii celorlalți ori de câte ori reacțiile lor nu coincid cu expectanța

majorității. Adesea, etniilor minoritare le sunt atribuite stigmate greu de înlăturat, care le

situează în situația de a nu avea un loc de muncă bine plătit, oportunități de avansare sau de

studiu, ajungând într-un final ca nevoile lor să fie îndeplinite de infracționalitate.

Teoria sociologică a anomiei stipulează că infracționalitatea se produce în momentul

în care există o discrepanță între obiectivele societății (stabilitate financiară, statut înalt

social) și resursele pentru a obține acele obiective (resurse financiare proprii, educaționale).

Această diferență produce distres psihologic și frustrare, stări interioare ce corelează pozitiv

cu infracționalitatea. În această situație se află chiar anumite minorități etnice din România,

cărora lipsa resurselor le-a făcut imposibilă adaptarea într-un stat care s-a dovedit adesea

ermetic din punct de vedere al mentalității.

Întorcându-ne la drumul început, etnia minoritară încearcă să asimileze și să absoarbă

precum un burete toată informația din jur, încercând să imite și să adapteze propriei

personalități reperele societății în care acum trăiește. Pentru a ajunge să se bucure de lumea în

care trăiește, individul trebuie să înțeleagă această lume. Cu alte cuvinte, “dacă vrei să culegi

miere, trebuie să suferi înțepăturile albinelor”. La vârsta adultă, acest proces de asimilare este

cu mult încetinit față de un copil, care în primii trei ani deține de două ori mai multe sinapse

decât în perioada adultă. Până la acea vârstă, sinapsele au cel mai rapid ritm de formare față

de oricare moment al vieții (de aici și observația pe care mulți emigranți o au asupra copiilor

lor, conform căreia copiii s-au adaptat cel mai rapid noii culturi).

După procesul de învățare a “științei de a trăi împreună” începe deprinderea “artei de

a trăi împreună”. Atitudinile, modul de reacție în anumite momente, mersul,

comportamentele acceptate social în spațiul public sunt acum integrate în conștiința persoanei

și exprimate în acord cu personalitatea lui unică. Totuși, există aspecte care îl vor diferenția

pe individ constant de cultură majoritară. Afectele precum extazul, bucuria, tristețea sau furia

sunt exprimate imprevizibil și diferit de fiecare individ în parte, întrucât existența lor

presupune îngustarea câmpului de conștiință. Aceste reacții emoționale nu țin cont de eticheta

socială, ci de organizarea psihică internă a individului.

“Arta de a trăi împreună” are loc în momentul în care conviețuirea devine plăcută,

prețioasă, lipsită de eforturi și sentimente de stingheritate, firească. Nu este un lucru curajos

să afirmăm că majoritatea copiilor dețin încă din primii ani de viață “arta de a trăi împreună”,

fiind supuși noii culturi încă de mici.

Pentru mine, nu a fost greu să îmi însușesc această artă, însă pentru strămoșii mei

veniți din Crimeea cu siguranță a fost. Poate că unii dintre ei nu au stăpânit niciodată această

artă, rămânând la stadiul de însușire a științei. Programele de incluziune socială joacă un rol

imens în viitorul acestor persoane, care pot fi victimele teoriei anomiei.

În prezent, ne aflăm în cel mai dezvoltat moment al filogenezei. Interacțiunile

biologice, fizice și emoționale ne-au adus în punctul în care sunt acum, iar datoria speciei

umane este aceea de a crește și de a evolua.

Negativitatea față de diferențele inter-culturale, inter-rasiale, ce țin de statut social,

vârstă, sex sau intelectualitate au avut ca impact involuția stării de bine a speciei umane de-a

lungul timpului, ducând la războaie adânc înrădăcinat în psihismul popoarelor minoritare, și

la dezintegrarea relațiilor dintre oameni. Condensând diferitele idei incluse în eseu, putem

afirma faptul că arta de a trăi împreună echivalează cu egalitatea, toleranța și evoluția.

 Iată, în fața noastră, o cărare pe care lumina firmamentului nu mai este albastră. Iată frunzele, iată florile, iată mersul furnicilor și zumzetul albinelor. Cu ce ​​am fi, în adevăr, mai presus decât ele? Mersul biped, ar spune unii. Dovada evoluției noastre sau a creației, care să nu ridice cu o treaptă, sau cu două, sau cu scara întreagă. Degetul opozabil, ar zice alții. Să nu poziționez pe soclu, ca vechi statui din fildeș care înfricoșau odinioară trecătorii din piețele publice romane, pavate cu piatră cubică.

Nicăieri în lume, frunța nu se supără pe lumina soarelui sau pe bătaia vântului. Chiar dacă în unele din zile, lumina puternică o copleșește cu strălucirea ei, o îmbracă în alb și verde deschis-deschis, atât de deschis că abia se mai distinge. Chiar dacă în altele, acesta este întunecat de valurile de nori, îndoliată de noapte și iarăși scoasă la lumină, dimineața, picurat cu rouă, scăldată în ploaie, zvântată de vijelii sau ieșită de secetă. Niciodată o frunză nu răspunde. Cu ce ​​am fi, atunci, noi oamenii, mai presus decât o frunză?

Prin ce minune, coloana noastră vertebrală a devenit mai importantă decât nervurile lor?

Ne-am regăsit în prag de războaie și distrugeri. Ne place zgomotul surd al grenadelor de mână, al armelor și al focurilor. Scandăm veselia și aplaudăm frenetic la prăbușirea clădirilor. Ne bucurăm văzându-i învingători pe ai noștri . Dar cine sunt ai noștri ? Împotriva cui concurăm noi? Noi, oamenii, uniți întru totul prin mersul biped și degetul opozabil. Ca rasă, dotată cu inteligență superioară și, de altfel, profund conștient în alte circumstanțe de rău pe care ni-l provoacă cu bună știință, promovând pacea și liniștea lăuntrică și practicând sporturi de echilibru. Pe cine păcălim? Ne întindem în sufragerie covorul de yoga și ne poziționăm lotus , meditând. În timp ce ai noștridetonează și ucid. În gramatică, pronumele posesiv se explică destul de rațional, dar dacă am încerca să îl explic practic? Cine ar fi atunci ai noștri … Unii care se bucură când văd vieți omenești pierdute, căci într-o clipă, totul este ca și cum n-ar fi fost. Ras complet, neted, pregătit să se dedea naturii, care, vedeți voi, nu se supără …

Avem îndrăzneala să ne supărăm noi, pentru că pielea unora sa copt mai tare. N-am auzit nicio frunză să râdă de verdeață alteia, și am cutreierat și eu multe păduri. Am întrebat mulți copaci, multe crengi, cu multe frunze, însă toate s-au mirat și m-au întrebat așa și la voi?N-am auzit niciun val să râdă de albastrul mai închis sau mai deschis la altora, deși multe nopți m-au prins pe malul mării și multe valuri mi-au vorbit. Și unele m-au lovit din spate, altele m-au purtat și pe mine pe spatele lor și au râs și s-au veselit, și au susurat în legea lor. Și pe unele, luna le lumina mai tare, pe unele diafan, după puterea ei, dar niciun val nu se supără pe celălalt, și se derulează în continuare, unul după altul, cuminți, într-un glas, într-o suflare. N-am auzit nicio piață să se mândrească fiindcă-i mai cenușie decât alta, deși am cunoscut și mai bătrâne, și mai tinere, și toate au tăcut în veșnicia lor. Unele tăceau mai puternic, altele erau mai vorbărețe, dar niciuna nu a avut curajul să-l întrebe pe Dumnezeu: Doamne, Tu de ce m-ai colorat așa de tare?

Niciuna na avut curajul să-și ridice ziduri. Dar lasă, că avem noi! Să facem un zid cât mai înalt, ca de-o parte să stea ai noștri și de cealaltă, ai voștri , și să nu se amestece și nici să nu se caută pe zid ca să treacă dincolo, că dacă-i prindem dincolo, e vai și-amar de piele lor. Câtă iederă ați văzut care-i dată jos de pe cealaltă față a zidului pentru că a avut curaj să se treacă la ceilalți? Dar ce știe iedera care-s ai ei, și care nu-s? iedera este toată o iederă, la fel cum frunzele verzi, sunt toate frunze și valuri sunt toate valuri, iar pietrele, pietre.

Numai noi, oamenii, nu suntem la fel, căci noi avem îndrăzneală și construim ziduri, după care iar le dărâmăm și avem întotdeauna grijă să găsim vinovați, care să demonstreze că cele două tabere sunt absolut, indubitabil, existent, și că ai voștri sunt mai răi decât ai noștri .

Diferența ar fi că iedera s-ar putea privi fără grijă într-o oglindă. Și s-ar vedea însăși verde și smerită, ca o plantă agățătoare ce este. Cu liane și frunze mai verzi pe o parte și mai albe pe cealaltă, pe care lumina poate să-l mai puternic sau slab, iar noaptea nu bate deloc, că … de-asta și noapte, să se mai odihnească și ea! Și care se caută pe unde apucă, pe zid, și trece dincolo și-l îmbracă pe de o parte și pe alta. V-ați gândit?

Noi n-am putea îmbrăca un zid de o parte și de alta a sa, căci îndrăzneala noastră merge până la Dumnezeu și-napoi, și le arătăm acest lucru cu degetul unde să stea, iar de partea cealaltă, vom sta noi dar culmea! vom sta așa, de-o parte, vizând o lume fără ziduri și fără distrugeri și vom vorbi numai despre pace. Căci zidul va cădea de pe pământ doar după cel din mintea noastră. Cel care ne face să vedem mai colorat sau mai lipsit de culoare și să nu supărăm mai tare decât frunzele, mai tare decât valurile sau pietrele. Doar atunci, pronumele posesiv nu-și va mai găsi rostul și noi nu vom mai fi ai noștri și ai voștri , vom fi doar oameni .

Anul 2020 a pus încercarea mai mult decât oricând trăind împreună ca societate, ca și comunitate, dar și la nivel individual. A însemnat carantină, a însemnat distanțare și mască. Locul sărutărilor pe obraz a fost luat de salutarea cu cotul sau piciorul sau doar de un simplu salut aruncat de la distanță cu o mână agitată, temătoare.

            A însemnat teamă de oameni și pentru oameni, fie ei părinți, frați, surori, iubiți, iubite, prieteni.

            Dar a mai însemnat ceva: inventivitate, creativitate. Căci “nevoia îl învață pe om”. Și aici intervine arta de a învăța cum să trăiești împreună într-un mod nou, în contextul unei pandemii care a măcinat  atâtea vieți și încă mai macină.

            De ce inventivitate? Fiindcă am reușit să ne adaptăm la ce aveam și să ne întoarcem la ceea ce contează cu adevărat. Nu am mai ieșit la restaurante, nu am mai fost la cinema, la concerte sau în cluburi. Ci ne-am plimbat prin gradina botanică, prin parcurile din oraș.          

            Am apreciat mai mult oamenii fiindcă nu îi puteam avea la fel de des ca înainte. Am apreciat mai mult colțurile casei noastre, bucatele din bucătăria noastră și am învățat să mâncăm mai sănătos pentru a avea un sistem imunitar puternic, am învățat să apreciem mai mult persoanele cu care împărțim casa și care brusc au devenit sprijinul nostru psihic, fie ei părinții noștri, partenerii noștri de viață, copiii noștri. Ne-am dat seama de importanța florilor de pe micul balcon al apartamentelor noastre, care acum erau ca o gură de oxigen când eram închiși în casele noastre mici. Ne-am bucurat de cerul albastru văzut la fereastră așa cum se bucura Anne Frank și scria în jurnalul ei când stătea închisă și ascunsă în timpul celul de-al doilea Răboi Mondial în anexa ei secretă din Amsterdam alături de alte 7 persoane.

             Am învățat să tolerăm mai mult atunci când am stat închiși în casă. Ne-am dat seama de importanța relațiilor în determinarea fericirii și cum lipsa lor ne-a făcut să ne adaptăm și virtual, cu camerele timid pornite, doar pentru a ne vedea în siguranță, pe Skype sau pe Zoom și a menține contactul uman aproape, deși de la distanță.

            Cum ar spune și zicala, până la urmă “în tot răul este și un bine”, iar în acest caz, binele a fost reprezentat de faptul că am ajuns să apreciem ce avem lângă noi și să nu mai alergăm după lucrurile materiale căci poate ajunsesem prea lacomi iar cum “lăcomia strică omenia”, am primit acum o palmă peste față să ne demonstreze că nu putem avea totul așa cum ne închipuiam cu un an în urmă. Când nu ai servici, școală, concerte sau piese de teatru, unde să mergi, nimănui nu îî pasă cu ce ești îmbrăcat sau încălțat. Din contră, pijamaua este cel mai bun lucru pe care îl poți îmbrăca și hainele simple de casă . Cum “haina nu îl face pe om, ci omul face haina”, numeroase prezentări sau examene au fost ținute din incinta casei doar cu partea de sus a corpului îmbrăcată formal, cu cămașă, iar pantalonii de costum sau blugii au fost înlocuiți cu pantalonii de pijama.

             De asemenea, ne-a învățat să avem mai multă răbdare unii cu alții. Să așteptăm răbdători la cozi înăuntru sau afară fără a ne mai enerva la fel de repede ca înainte, unii poate cu înjurături în gând sau în vorbă. Grăbindu-ne unde? Nicăieri. Ne-a făcut să apreciem mai mult plimbările prin parcurile verzi de lângă casă, florile, frunzele, anotimpurile cu schimbările lor, pe care le treceam cu vederea în fuga noastră grăbită casă-serviciu, casă-școală, să apreciem mai mult relațiile cu oamenii, să apreciem că suntem sănătoși și să apreciem mai mult timpul prezent căci iată: nimic nu este previzibil.

            Și deși nu ne mai vedem la fel de des ca înainte între noi căci “paza bună trece primejdia rea”, cred mai mult ca niciodată că vorba cu “ochii care nu se văd se uită”, poate fi demontată în aceste vremuri întrucât dorul de conexiune, de a fi împreună, a dominat și ne-a făcut să ne adaptăm la condițiile curente, utilizându-ne de tehnologie și beneficiile acesteia. Ba chiar mai mult, ne-am ajutat prietenii bolnavi, izolați în case, cu alimente lăsate în fața ușii sau am făcut donații către diverse cauze umanitare pentru a trece cât mai mulți dintre noi cu bine de această situație. A ieșit la iveală omenia, generozitatea și iubirea față de aproape.

            A fi împreună nu înseamnă neapărat a fi și fizic împreună. Iar aici cel mai bun exemplu ar fi relația noastră cu Dumnezeu. Deși fizic, nu îl vedem, nu îl atingem, avem o relație cu El prin rugăciune, prin gând și prin faptele noastre.

            Deși anul ce a trecut ne-a separat de multe ori fizic, nu a reușit să nu despartă și mental. Tot am fost împreună, dar într-un mod nou. Și aici constă și arta de a fi împreună: adaptabilitatea noastră ca specie. Cum am citit și în cartea lui Yuval Noah Harrari, „Sapiens. Scurtă istorie a omenirii ”, oamenii nu au ajuns specia cea mai puternică și înțeleaptă deoarece au fost cei mai inteligenți. Nu. Oamenii au ajuns astfel deoarece au creat comunități, au colaborat unii cu alții, au construit împreună. Au trăit împreună. Și vom trăi în continuare împreună și ca și în artă, actul creator nu se termină niciodată.

Un citat atribuit lui Marcus Aurelius spune astfel: „Omul și făcut să trăiască între

oameni. Prin urmare, ori îi educă, ori îi suporți. ” De aici se pot deduce două situații: primul

scenariu, centrat în jurul verbului „a educa” prin care se pune accent pe conviețuirea în

armonie, deoarece există toleranță și cel de-al doilea scenariu, plasat în jurul verbului “a

suporta ”care ilustrează o nepotrivire între persoană și ceilalți, ceea ce duce la intoleranță,

fiind o piedică în stabilirea armoniei sociale. Viața omului este centrată în jurul a trei axe

principale: relația cu sine, relația cu ceilalți și relație cu mediul. Ființele umane sunt orientate

social și au capacitatea de a înțelege și descifra semnalele primite din partea celorlalți. În toate

activitățile sale, omul se cunoaște pe sine prin ceilalți, se dezvoltă cu ajutorul celorlalți, învață

și își reglează comportamentul în funcție de ceilalți. Pentru a-și comunica nevoile, în structura

genetică a omului există abilitatea de a dobândi limbajul, iar pentru a se adapta evenimentelor

oamenii au capacitatea să simtă emoții. Omul este o ființă socială, menită să evolueze prin

interacțiune.

În psihologia pozitivă, Abraham Maslow vorbește despre piramida nevoilor, unde pe

cea de-a treia treaptă este gazda nevoilor de socializare. Prin aceste nevoi oamenii își satisfac

trebuințele de apartenență și le găsesc grupuri precum familia, prietenii, colegialitatea sau

relațiile romantice.

Familia este un grup social în interiorul căruia fiecare copil se așteaptă să fie cultivate

valori morale precum compasiunea, încrederea, respectarea promisiunilor, empatia,

cooperarea, iar atunci când este cazul oricare dintre membrii familiei este dispus să facă pace.

Acest copil învață prin modelare socială, după cum ne demonstrează teoria Învățării Sociale

(Bandura, 1965): ceea ce observă în comportamentul părinților, fiind apoi imitat, integrat și

repetat în propriul comportament. Cu ajutorul părinților copiii cunosc lumea, dau un sens

obiectelor pe care le percep, prin atașament își construiesc modul de raportare la relațiile cu

ceilalți și de raportare la sine, prin jocuri simbolice dobândesc abilități de relaționare,

autonomie, iar prin modul în care adultul se raporteaza la greșelile copilului este internalizat

un mod de gândire (critic sau asertiv). În funcție de aceste nevoi și de gradul în care ele au fost

satisfăcute se dezvoltă viitorul adult, care, aflat sub influența factorilor externi, ai factorilor

genetici și sociali va interioriza valorile și le va exprima în acțiunile sale. Într-o societate ideală,

în care fiecare familie ar genera un context atât de roditor pentru dezvoltarea urmașilor, oamenii

ar învăța că față de propriul eu trebuie întreținută stima de sine și optimismul, în relația cu

ceilați trebuie valorizat respectul și înțelegerea, iar în relația cu mediul trebuie valorizată

responsabilitatea și grija. În societatea contemporană, însă, cultura dobândită de familie este

influențată de societate, cu ansamblul normelor și cutumelor de care este guvernată, de

stereotipuri de gen, factori economici, educaționali, politici. Chiar dacă în anumite concepții

filosofice omul este văzut ca o ființă rațională, capabilă de a lua decizii conștiente și adecvate,

iar în psihologia pozitivă omul este orientat catre progres și autoactualizare, totuși oamenii tind

să îmbrățișeze și valori imorale cu ușurință. În integrarea lor contribuie și anumite patologii

psihologice, precum tulburările de personalitate ce conduc la o înțelegere deviată asupra celor

trei axe, care nu se pot vindeca. Astfel, traumele familiale, abuzurile, nevoile nesatisfacute,

genetica și contextul social își pun amprenta asupra omului, orientându-i comportamentul,

emoțiile și gândurile, nu întotdeauna în sensul aprecierii și acceptări celorlalți.

Dincolo de cortina familială, oamenii își caută resurse de validare a propriei persoane

și în relațiile de prietenie, relațiile de colegialitate și cele romantice. Criteriile de afiliere pot fi

bazate pe nevoi de dezvoltare sau complexe, cele din urmă determinând persoana să caute o

victimă asupra căreia să-și poată impune autoritatea, o persoană dependentă ca să-și valorifice

utilitatea, o persoană cu stimă de sine scăzută ca să-și cultive superioritatea, în locul unui

prieten adevărat sau a unui coleg, aflat pe picior de egalitate, într-o relație de acceptare

reciprocă. În urma integrărilor defectuoase ce apar ca urmare a interacțiunii factorilor

menționați anterior, iau naștere manifestări toxice precum bullying-ul (în context educațional),

mobbing-ul (la locul de muncă), hărțuirea, manipularea, rasismul. Deși oamenii sunt natural

orientați spre a detecta expresiile emoționale ale celorlalți, de a se adapta în funcție de limbajul

gestual, tonul vocii, o percepție greșită asupra lumii poate genera atitudini negative, care

conduc spre ruperea armoniei în conviețuirea umană. O traumă a trecutului trebuie vindecată

pentru ca persoana să poată progresa, o nevoie trebuie să fie satisfăcută pentru ca persoana să

poată avansa în piramida nevoilor, un dezechilibru trebuie corectat pentru ca armonia celor trei

axe ale dezvoltării umane să fie aliniate conform cu valorile universale umane.

Desființarea stereotipurilor de gen, a cutumelor sociale care determină oamenii să nuși urmeze calea este necesară, deoarece acestea reprezintă sunt piedici în acceptarea și trăirea

în armonie cu sine, cu ceilalți și cu mediu. ”Arta de a trăi” împreună se naște din autenticitate,

bazată pe satisfacerea nevoilor (din piramida nevoilor a lui Maslow), din dezvoltarea unui

atașament securizant, din cultivarea unor valori pozitive. A pune bazele unui trai echilibrat

împreună presupune renunțarea la înverșunare, acceptare și dezvoltare personală. Fiecare om

are un motiv pentru a gândi, a simți și a se comporta într-un anume fel, iar fiecare om are o

busolă socială genetică de a detecta aceste motive, dar totuși ea nu poate fi utilizată eficient

dacă punctele de reper nu sunt fixate întocmai. A trăi emoții pozitive alături de ceilalți aduce

beneficii constante și generează evoluție, îi ajută pe oameni să gestioneze conflictele și să

găsească noi strategii de convre. Un om care se acceptă pe sine, îl acceptă și pe celălalt, iar

astfel se dezvoltă ”arta de a trăi împreună”, un cadoul al umanității pe care sa-l dăruim reciproc.

Bandura, Albert (1965). “Influența contingențelor de întărire a modelelor asupra achiziției

de răspunsuri imitative “. Journal of Personality and Social Psychology.

SCHULTZ, Duane, SCHULTZ, Sudney, Ellen. (2012), O istorie a psihologiei moderne,

București: Editura Trei, ISBN 978-973-707-589-5

LUPȘA, Elena, BRATU, Victor (2006), Sociologie. Manual de clasa a IX a, Deva: Editura

Corvin

De la primele așezări omenești la teoretizarea conceptului de contract social, de la organizarea în triburi până la marile metropole, oamenii au încercat constant să găsească formula câștigătoare în ceea ce privește viața în comunitate. Fiecare etapă nouă a dezvoltării a adus cu sine noi niveluri de înțelegere ale beneficiarilor pe care colaborează și interacțiunea dintre oameni le prezintă.

Un proverb african spune că este nevoie de un sat întreg pentru a crește un copil. Acest sat a căpătat pe parcursul timpului nuanțe diferite și noi semnificații, dar nu și-a pierdut vreo clipă importanța în cadrul evoluției fiecărei persoane. La naștere suntem tabula rasași pe parcurs devenim compilații de informații și experiențe, colecții de mici părți ale oamenilor cu care ne-am intersectat. În funcție de aceste intersecții ne formează într-o direcție sau alta, învățăm și creștem. Dintr-un motiv întemeiat, în cultura populară personaj precum Mowgli sau Tarzan sunt prezentate cu trăsături reprezentative mai degrabă pentru regnul animal și cu un comportament bazat preponderent pe instinct. Omul singur se modelează conform cerințelor vechi de om singur, caută să se supraviețuiască și să se devină egoist și foarte puțin sensibil la nevoile celorlalți. Apariția a încă unei persoane trebuie și creșterea nivelului de empatie, întrucât omul va lua în considerație și dorințele și sentimentele celuilalt om, ceea ce reprezintă automat dezvoltarea inteligenței emoționale. Pe lângă toate acestea, neuronii oglindă îl vor determina să împrumute inconștient părți din comportamentul celuilalt și, presupunând că persoana cu care interacționează este mai educat, acest fenomen va avea un rezultat pozitiv în dezvoltarea sa cognitivă. Prin urmare, acesta este „satul” care crește un copil – o comunitate formată din indivizi ale căror cunoștințe și comportament devin fundația viitorului adult.

Una dintre definiții pe care Dicționarul explicativ la limbi române ni le pune la dispoziție pentru substantiv „artă” este „Îndemânare deosebită într-o activitate; pricepere, măiestrie. Îndeletnicire care cere multă îndemânare și anumite cunoștințe. ” Pornind de la premisa că a trăit împreună este o artă, trebuie înțeles care sunt cunoștințele necesare pentru conviețuire. În primul rând, membrii societății au nevoie de înțelegere reciprocă, toleranță, răbdare, capacitate de a ierta și disponibilitate de a oferi în aceeași măsură în care primesc. Într-un fel sau altul, consider că o parte dintre acestea nu depinde de un proces de învățare, ci sunt calități cu care ne-am făcut și a căror valoare putem să o putem. În acest sens, putem afirma că avem dispoziția instrumentelor necesare pentru a perfecționa această artă, că omul este un animal social prin excelență și că arta de a trăi împreună nu cere un efort special din partea acestuia pentru a fi stăpânită, ci este clar în natura lui. Mai mult decât atât, orice formă de artă comportă un anume set de reguli mai mult sau mai puțin restrictive filtrate prin emoțiile artiștilor, iar conviețuirea este, prin excelență, guvernată de reguli și emoții. Așadar, găsim multiple paliere comune între cele două concepte.

În secolul al XIX-lea, JJ Rousseau formula teoria contractului social, căci orice formă de artă are meșteșugarii săi. Acești artizani, precum filosoful sus-numit, nu doar că înțeleg în profunzime teza „a trăi împreună este o artă”, dar pot construi chiar teorii și instrucțiuni pentru a ajuta pe ceilalți să perfecționeze meșteșugul. Rousseau analizează în lucrarea sa legitimitatea puterii și problemele de natură politică în ceea ce privește societatea din vremea respectivă. Toate acestea erau dileme inerente traiului în comun din acea epocă și, așa cum este obișnuit în lumea artelor, au născut idei geniale, pasiuni și revoluții. S-au scris în istorie nenumărate cărți ce analizează mecanismele sociale, dar încă rămân aspecte neexplorate ale vieților în comunitate,

În istorie, unele dintre momentele definitorii au fost cele în care oamenii au descoperit cum să colaboreze și cât de mult se poate baza unul pe celălalt pentru a-și complet lipsurile. De exemplu, apariția trocului a fost crucială pentru economie. Schimbul a fost practicat încă din neolitic, deci putem afirma că unul dintre primele lucruri descoperite în cadrul unui sistem de bază de organizare a fost chiar că sunt resursele pe care le dețin unii oameni le sunt necesare și altora și trebuie să conlucreze pentru a trăi mai bine.

Dacă discutăm despre cea mai simplă și firească formă de a trăi împreună, anume familie, lucrurile devin chiar mai multe de observat și analizat. Membrii unei familii petrec o viață făcând eforturi să găsească echilibrul perfect între compromisuri, libertate personală, individualitate, fericire și colaborare. Este nevoie de reglaj fin și de dorință de învățare din partea tuturor părților implicate pentru a crea un tablou armonios, în care culorile se pun în valoare reciprocă, nu se anulează. Este nevoie de mâini mai multor artiști, nu doar ale unuia, ceea ce face arta aceasta cu atât mai complexă, cât și vulnerabilă, iar rezultatul cu atât mai spectaculos și demn de admirație.

În concluzie, avem cum să privim familiile, orașele, comunitățile, ca pe mici opere de artă vrednice de a fi expuse în muzee. Armonia pe care ajung să o obțină este rezultatul măiestriei pe care o menționează la începutul acestui eseu, rezultatul prețurilor pe care o dobândesc empiric. Iar munca artiștilor iscusiți ne captivează și ne determină să muncim să ne rafinăm meșteșugul – oricare ar fi cel pe care îl practicăm noi.

În esență, sintagmă în sine se dovedește a fi o profundă utopică societate în care trăim – marcată de dezbinare, ură și, deseeori, chiar silă față de Celălalt, pe care-l vedem diferit, și deci, nu conform nouă, fie că sunt aducem în discuții sexul, rasa, vârsta, orientarea sexuală, dizabilitățile de orice tip sau nivel de educație. Toți aceia care nu ne oglindesc normalitatea se reunesc sub etichetă de Celălalt. Acest Celălalt încapsulează în două concepte diametral opuse – este interior și străin [1] , căci, deși parte integrantă a umanității înseși, acesta nu i se recunoaște dimensiunea umană. El nu mai e om, ci devine întruchiparea unei judecăți extrinseci. Astfel, nu calitatea sa de om îl definește, ceea ce este, pentru cel ce judecă, îl face non-om.

Încă de la începuturi, în percepția omului asupra Celuilalt, este împământat ideea conform căreia ceea ce nu se încadrează într-un tipar, numit de el „normalitate”, trebuie exclus și temut. Amintim figuri fundamentale în acest sens: leprosul, și, cel ce avea să-i ia locul mai târziu de-a lungul istoriei, nebunul, ambii izolați din cetate, din spațiul firescului, așa cum se va întâmpla mai apoi cu evrei sau cu persoane de culoare. Toate mecanismele care au funcționat în istorie sunt încă adânc infiltrate în realitate contemporană, în paradigma de gândire: gândim în spirit dihotomic când nu raportăm la alții – între noi și Ceilalți există deci acest lucru în care mi-a fost preconcepția, judecata, împletite de propriile nesiguranțe care ne îndreaptă spre a arăta cu degetul și a exclude ceea ce noi vedem drept „inuman”. În spiritul acestor atitudini,

Empatia este una dintre cele mai grele practici în vremuri în care egocentrismul învățătură ființa, însă ea se află în raport direct proporțional chiar cu sintagma ce dă titlul eseului, „arta de a trăi împreună”. Cu cât omul renunță la propria sa inumanitate când se vede superior Celuilalt, cu cât este exersat empatia atât în ​​gândire, cât și în fapte, cu atât devine mai puțin utopică această situație de trai sub egida lui „cu / co”: a conviețui, a conlucra, a coexista – unul cu Celălalt, în deplină înțelegere și armonie. A trăi împreună nu trebuie să fie redus la o noțiune geografică – a nu afla în același oraș, în aceeași țară, pe același continent și pe aceeași planetă. A trăi împreună utilizează a fi receptivi la Celălalt și a trăi afectiv în raport cu acesta – a fi în dialog cu Celălalt.

Omul se lasă ghidat de frici de la cele mai mici vârste, iar, asupra viziunii sale despre lume acționează direct idei exterioare s-au: sunt învățat să gândim axându-ne pe noi și strict pe ceea ce ne privește, conceptele noastre sunt ghidate din umbră, tot ceea ce nu este exterior devine, ușor, ușor, interiorizat. Ajungem, în acest mod, să nu îndepărtăm de copil a cărui familie nu se află într-o situație finaciară tocmai fericită, nu ne atingem de copii murdari și îi excludem din cercul nostru. Crescând, ideile noastre se răsfrâng asupra celorlalți la un alt grad: ne bazăm pe lucruri unanim acceptate fără se le trecem prin propriul filtru al gândirii, unul dintre cele mai simple exemple fiind cel legat de figura rromului, niciodată dezlipită de verbele „a fura” sau „a înșela”. Ne aflăm, însă, într-un stadiu de gândire embrionară,

A trăi împreună, trebuie, mai presus de toate, la cunoaște pe Celălalt și la converti în aproapele tău. Ambele acțiuni sunt condiționate de mai multe resurse, însă, cea care primează acest lucru, din nou, empatia. Etica stă în optică [2], în privire. Facultatea empatică trebuie să aibă privi pe Celălalt, în înțelege și a con-viețui, cu sensul de a simți împreună cu el. A aloca timp pentru înțelegerea Celuilalt este esențial dacă vrem să vorbim despre o lume în care se poate trăi împreună, a fi dispus acest loc verbal verbal care se stârnește acest „împreună”, a fi dispus la deschidere și îmbrățișare a tot ceea ce vreau drept exterior, a fi dispus la a renunța la figura superior-autoritară de „om normal”, a fi dispus să-l asculți și să-l vezi, întrutotul și nu parțial sau doar în funcție de ceea ce-l diferă de tine pe celălalt, toate conduc către o omogenizare a idei de om, fără să se piardă însă noțiunea de diversitate.

            Actele de curaj stau deci în a recunoaște asemeni celui de care ți-e frică, în a-ți schimba grila privirii [3]atunci când o aplică asupra lui, ai celebra diferențiat fără să uiți vreun pic că Celălalt este de fapt un tu. Cu toate particularitățile sale, el nu încetează să fie om, umanitatea nu este anulată, spre exemplu, de handicap sau de etnie, ci de cel ce o privește ca pe ceva non-uman. Așadar, a trăi împreună prezpune a vedea șablonul nostru comun: toți simțim și avem drepul să o facem, fiecare dintre noi trebuie să acceptăm și să celebrăm pentru unicitatea sa, toți sunt capabili și merituoși la a fi înțeles și iubiți pentru ceea ce suntem, nu diferențial trebuie să schimbe balanța conviețuirii, ci empatia so echilibreze. Puzzle-ul umanității conține, evident, piese diferite, dar numai împreună se poate distinge imaginea de ansamblu căci chiar și cea mai mică piesă poate face diferența. Așadar, îndemnul propriu este la a ne ridica privirea spre celălalt, la considera și la respect în toată ființa lui, a vedea așa cum este de fapt, un aproape al nostru, un seamăn, și nu o entitate pătată de ceea ce-l, am crede , îl deosebește de om. Deși paradoxal, numai omul poate converti utopicitatea sintagmei în ceva posibil – tocmai prin a fi om.

[1] Foucault, Michel, Cuvintele și lucrurile, în traducerea lui Bogdan Ghiu și Mmircea Vasilescu, RAO, 2008

[2] Levinas, Emanuel, Totalitate și infinit, Polirom, 1999

[3] Concept preluat de la teoreticiana Gayatri Spivak

Astăzi, trăim într-o societate care îmbină oameni de diverse etnii, din diverse culturi și religii.
Fiecare om este o personalitate aparte care a fost creată sub influența lumii din jur, atât a celor care patru crescut și educat, cât și a altor împrejurări precum țara unde trăiește, gupul social din care face
parte, școala unde a învățat ș.amd
De de asemenea, fiecare dintre noi pornește cu anumite caracteristici din start, cineva și mai lent,
cineva mai grăbit; unii sunt mai capabili la științele exacte, pe când alții sunt talentați în artă. Cineva
prinde cunoștințe la tot pasul, doar ascultând o singură dată, altcineva depune mult efort pentru a
înțelege un subiect.Toți suntem diferiți, dar exact acest lucru ne face să vrem să cunoaștem alți
oameni și să conviețuim alături de o societate prezentată de diverse aspecte.
Cu toții dorim să trăim într-o lume în care să accepte, în care tolerează, siguranța, iubirea,
omenia să predomine. Urmând proverbul ”Oricine ești, și oriunde ești, și oricum ești, adu-ți amintim
că om ești” deducem că cel mai important, în orice situație și să rămânem oameni și să nu purtăm cu
respect față de cei din jur. Așa cum avem noi zile mai bune sau mai puțin bune, așa au și ceilalți din
jurul nostru, dar aceasta nu este o scuză ca să nu se comporte răuți, având o atitudine lipsită de
stimă. La fel cum spunea și Seneca ”Cât timp sunt printre oameni, trebuie să nu fie purtat omenește”.
De asemenea, zicala ”Omenia de ți-ai mâncat / Pustiei te-ai lăsat!” evidențiază faptul că ar
trebui să ne comportăm binevoitor și cu respect față de ceilalți, iar atunci când avem parte de o astfel
de atitudine din partea celor din jur, ar trebui să apreciem acest lucru pentru că ”Omenia-i mai scumpă
ca avuția.” .
Conform dicționarului explicativ la limbi române omenie prezintă un complex de calități
alese, proprii unei persoane; purtare blândă, înțelegătoare; atitudine cuviincioasă, respectuasă.
Personal, consider că anume astfel ar trebui să nu se comporte într-o societate, atunci când este construit,
dar și întreținem relații interpersonale. Din punctul meu de vedere, aceasta este Arta de a trăi
împreună.
Un activist chinez pentru democrație și drepturi omului, Liu Xiaobo a zis ”Ura atacă
înțelepțiunea și conștiința omului; mentalitatea dușmăniei poate otrăvi spiritul unei națiuni, poate
instiga la o viață brutală și strânse către moarte, poate distruge toleranța unei societăți și umanitatea
acesteia, blocând calea progresului unui popor spre libertate și democrație. ”. Consider că aceste
cuvinte arată că pentru a putea convinge alături de cei din jurul nostru ar trebui să avem o atitudine
pozitivă față de ceilalți. Această atitudine la rândul său aduce sentimente deschise (pozitive), dorința
de a acorda ajutor, dar și buna dispozitie nouă și celor din jur. Ura și sentimentele apropiate acesteia
aduc distrugere, pe când toleranța, umanitatea, iubirea conduc la progres, libertate, deschid noi uși
atât de societăți în general, cât și noi orizonturi fiecărei persoane în parte. Șterg limitele unei convingeri
oarbe și oferă șansa de a avea o părere nouă asupra unui lucru, inclusiv și asupra posibilităților
oamenilor.
Conform dicționarului explicativ la limbii române arta prezintă îndemânare deosebită întro activitate; pricepere, măistrie. A trăi folosind a-și petrece viața sau a se afla în viață, iar împreună folosind
în unire cu altul, în societate sau la un loc. Astfel subiectul abordat poate fi înțeles astfel
îndemânarea deosebită de a-și petrece viața în societate.
Personal, consider că priceprea deosebită în a conviețui cu alți oameni este ceva care se poate
învăța din copilărie, care poate fi îmbunătățit cu timpul și care să ajute la atingerea scopurilor personale
sau a unui grup de persoane. Această însușire îmbină compasiunea, empatia, respectul, toleranța,
stima, capacitatea de a asculta, capacitatea de a comunica, iubirea, aflarea în armonie cu tine însuți,
dar și cu cei din jur.
La început am menționat că societatea nostră îmbină diverse culturi, etnii și religii, totuși
aceștia nu sunt factorii care ar trebui să nu influențeze ce atitudine au față de o persoană. Invers,
aceastăea ne pot deschide orizonturi noi prin aflarea altor culturi, altor păreri, altor viziuni, de la cei
care aceste lucruri prezintă ceva nativ. Diferențele ne fac să fim unici și speciali.
Arta de a trăi împreună chiar prezintă o artă prin care fiecare dintre noi este
creatorul unei opere denumite relații interpersonale. Acestea pot fi între oameni necunoscuți, care ar trebui să fie
manifesta prin respect reciproc ”Respectă și vei fi respectat” și toleranță față de cei din jurul nostru.
Arta de a trăi alaturi de oameni necunoscuți este prezentată de omenie.
Între cunoscuți pe lângă cele enumerate mai sus adăugăm și o atitudine pozitivă față de
persoana dată, aceștia sunt oameni cu care poți comunica la diverse teme generale. În acest sfat de
relații arta constă în a continua să fie între relații bune, care, poate, cu timpul vor deveni mai apropiate.
Relațiile cu prietenii sunt relații mai apropiate, față de acești oameni îți poți permite să fie
diferiți, dacă te împarți cu trăiri personale și cu căuți sprijin emoțional. Relații cu prietenii sunt
frumoase, bogate în experiențe și emoții. Relații de prietenie sunt însă și o artă.
În final, dragostea, care reprezintă relația specială între doi oameni, care poate fi o rampă, un
punct de susținere sau protecție în momentele când acesta este necesar, datorită căreia poți deveni
mai bun, mai motivat și mai energic. Dragostea este arta creării, a ascensiunii, dezvoltării și a
evoluției.
Relații pot fi oficiale sau personale, însă oricare dintre acestea se bazează pe respect
reciproc.
În concluzie pot spune că Arta de a trăi împreună cu acceptarea celor din jurul nostru,
dezvoltarea respectului, toleranței, omenirii. Aceste lucruri aduc la progres, la un nou mod de gândire
și la o societate mai umană, mai dezvoltată, mai bună și mai liberă.

Arta de a trăi împreună este cea mai veche artă practicată de om. Omul este o ființă socială și din cele mai vechi timpuri trăiește în grupuri. Se naște aparținând unui grup, crește în el și își creează noi grupuri pe parcursul vechi. De la naștere și până la finalul vieților, face parte dintr-un colectiv și este influențat în mod direct de legături din interiorul acestuia. Pe tot parcursul vieții omul este un artist.

Acest lucru este ca scop analiza rolului de ,, artist ”al omului în arta de a trăi împreună și ilustrarea unui punct de vedere prin care putem trece peste barierele care ne separă. Pentru a atinge aceste obiective voi încerca să răspundă la întrebări:

Care sunt diferențiale și asemănările dintre oameni?

                                            De ce ne separă diferențele?

         Cum pot oamenii să trăiască împreună în ciuda acestora?

Viața în sine este o artă. Dacă ar fi să identific viața cu una din renumitele arte ale lumii aș spune că viața este dansul: ,,Dansul este cea mai elevată, cea mai emoționantă, cea mai frumoasă dintre arte, pentru că nu este doar translatare sau abstractizare din viață; este chiar viață.”[1]. Oamenii sunt dansatori și, implicit, artiști. Dar, în formarea identității lor de dansatori participă mulți factori. Sunt influențați de locul nașterii, cultură, societate, credințe etc. Prin urmare, există o serie de diferențe și asemănări între ei.

În primul rând, diferențele sunt nenumărate și poate cel mai ușor de observat. Li se acordă o mare parte din atenția colectivă și în consecință devin foarte pronunțate în conștiința umană. Oamenii sau dansatorii sunt deosebiți. Unii dansează în pași de vals, alții în piruete maiestuoase de balet sau pe ritmuri energice de breakdance. Lista ar putea continua la nesfârșit. Diverse culturi au dat naștere nenumăratelor stiluri de dans. Timpul și tradiția și-au lăsat amprenta pe fiecare și în prezent diferă de la țară la țară și chiar de la o regiune la alta. Ca urmare, oamenii tind sa trăiască în grupul de care aparțin fără a fi deschiși altor stiluri de viață. Așadar, este ușor, și în unele cazuri inevitabil, ca aceste diferențe să fie cauzele multor discrepanțe în rândul oamenilor.

Pe de altă parte, toți dansatorii acestui dans numit viață au în comun două lucruri: scena și muzica.

Scena, după cum știm, este casa dansatorului. În cazul de față marea scenă a dansului vieții este Pământul. În ciuda stilurilor diferite de dans, toți împărțim această scenă pe care o numim ,,casă”. Aici ne naștem, creștem și ne perfecționăm la nesfârșit mișcările. Fiecare dansează în ritmul propriu. Unii dintre noi alegem să dansăm când luminile sunt stinse și nu ne vede nimeni. Alții iubim lumina reflectoarelor și ne încărcăm cu aplauzele publicului. De-a lungul vieții ne schimbăm preferințele și descoperim noi perspective. Dar toți suntem pe aceeași scenă și vrem același lucru: să dansăm…

Muzica din viața artistului pus în discuție este dragostea. Oamenii trăiesc același amalgam de sentimente în timp ce practică cea mai pură artă: arta de a trăi. Toți dansează pe aceeași muzica. Ceea ce îi determină să trăiască este melodia plăcută creată de momentele poate ușor de uitat, dar nelipsite. Pentru unii sunt notele blânde ale unei zile însorite de primăvară, iar pentru alții sunt camerele umplute de ecourile prietenilor sau surâsul copiilor alergând prin casă. Indiferent de partitură, iubirea ne face să continuăm dansul în fiecare zi: „Când iubeşti, trăieşti. În rest, exişti.”[2]. Poate auzim muzica în mod diferit, dar o simțim cu toții la fel. Înțelegând acest lucru e un pas înainte spre a ne înțelege între noi.

Da. Numărul diferențelor este copleșitor. Dar în același timp abilitatea asemănărilor menționate mai sus de a se împleti cu ele este uimitoare. Cu răbdare și o minte deschisă, dansatorii pot învăța să se aprecieze între ei: “cu toată smerenia și blândețea, cu îndelungă răbdare; îngăduiți vă unii pe alții în dragoste”[3]. Pentru a ilustra capacitatea oamenilor de a crea legături în ciuda barierelor voi folosi exemplul horei românești. Bine-cunoscută de toți românii și înrădăcinată în tradiția poporului, hora este unul dintre cele mai vechi dansuri, practicat și azi. La orice sărbătoare sau ocazie festivă, oamenii se adună în armoniosul cerc al horei. Indiferent de vârstă, statut social sau orice alte diferențe, mereu există un braț primitor în interiorul horei, gata sa te includă în dans. Mai mult, sentimentul unirii este prezent iar dansatorii uită de orice barieră care îi despărțea până în acel moment. Acest lucru este foarte frumos ilustrat de unul dintre marii scriitori ai României, Vasile Alecsandri, în ,,Hora Unirii” (1856):

,,Amândoi avem un nume,

  Amândoi o soartă-n lume.

      Eu ţi-s frate, tu mi-eşti frate,

   În noi doi un suflet bate!”

Așadar diferențele și similaritățile privite ca și componente ale unui întreg, nu ca și opoziții, permit dansatorilor să trăiască împreună. Stilurile diferite nu există ca și bariere. Ele sunt dovada autenticității, rezultatul anilor de exprimare prin artă. Sunt ceea ce ne fac speciali. Diversitatea face parte din artă. Avem mereu ceva de învățat de la celălalt sau putem pur și simplu de ce au ceilalți de oferit, prin unicitatea lor.

În concluzie, legăturile dintre noi dansatorii încă există. Dar trebuie să ne amintim că am dezvoltat aceste lucruri deosebite făcând ce știm mai bine: trăind împreună. Am îmbrățișat ceea ce ne face unici și am înțeles ce ne ține aproape. Am împărțit muzica și i-am permis să ne unească: ,,Dar mai presus de toate acestea, îmbrăcați-vă cu dragostea, care este legătura desăvârșirii.”[4].

[1] Havelock Ellis

[2] Alexandre Dumas

[3] Efeseni 4: 2

[4] Coloseni 3:14

Înțeleptul din Grendel, celebrul roman al lui John Gardner, îi dezvăluie monstrului chinuit
din legenda Bewolf misterul vechi: Totul piere: alternativele se exclud. Despre efemeritate și
prezența ei cotidiană nu cred că mai fie nevoie de prea multe cuvinte, fie că vorbim de oameni,
relații, pasiuni, bunuri sau poate chiar vise. Despre alternative, însă, sunt câteva idei pentru
începutul acesta de an, atât de încărcat de prea multe alegeri bizare, nefondate, neproductive și, pe
alocuri, iraționale. ”Alternativele” invocate de Gardner se referă la distractorii ce determină
oamenii, de cele mai multe ori, să ezite în fața unei decizii cu adevărat asumate: pentru fiecare da
trebuie să existe un nu; o alegere pozitivă, negativă, de orice fel – nevoie de renunțare la altele.
Este acest lucru valabil și în cazul traiului împreună? Suntem o națiune cărei îi place, în general,
să arate cu degetul și să dea vina pe sistem. Obișnuim, ca popor, să nu dezangajăm moral plasând vină
în exterior, minimizând consecințele negative ale comportamentelor imorale proprii și
distorsionând realități în favoarea noastră. Arta de a trăi împreună se învață în timp, dar nicioadă
nu și prea devreme să promoveze valori pozitive, emoții morale, atitudini non-discriminatorii și
comportament responsabil: bunătatea, toleranța, adevărul, cinstea, egalitatea.
Ne lăsăm prinși în capcana unor raționalizări bazate pe existența unor potențiale posibilități
și nu ne antrenăm în a nu urma calea, oricare ar fi ea. Pe cât de dificilă și alegerea, pe atât de
problematică, pentru cei mai mulți dintre noi, să excludem alternativele ce nu numai că ne-ar bloca
în ascensiunea noastră – morală, profesională, sau simplă devenire există – dar nu provoacă suspiciuni
în ceea ce ce privește propriul mecanism cognitiv. Ce-ar fi dacă, atunci când decide ceva,
am face toate demersurile personale posibile astfel sunt excluse orice altă posibilitate de a
devia de la traseul inițial? Am învăța, oare, lecția răbdării, pe cea a perseverenței, pe cea a asumării
(până la capăt!) A propriilor noastre decizii? De cele mai multe ori, frica ne determină să păstrăm,
undeva, într-un sertar ascuns, toate acele rațiuni ce ne-ar putea devia de la calea aleasă. Îl
deschidem când nu e frică, când nu sperie incertitudinea, când ”ce va fi, oare?” devine principala
sursă de anxietate cu greu digerabilă. Când vine vorba de diferențe, așadar, ne speriem. Ne e frică
să ne asumăm comportament cu adevărat tolerant, tocmai pentru că ar fi judecat de societate.
Ne sperie diferențele – mai ales când nu se plasează în exterior grupului. Cum putem combate asta?
În fapt, a trăi împreună este o artă, și avem nevoie de ingrediente subtile și elegante pentru
a putea, cu adevărat, să o facem. Simplul fapt de a locui în aceeași comunitate, de a împărți același
birou, aceeași scară de bloc sau asociație de proprietar nu ne face decât colegi, colacatari, vecini
și nimic mai mult. A trăi cu adevărat împreună presupune un exercițiu de responsabilitate,
toleranță, înțelepțiune și, mai ales, curaj. A trăi cu adevărat împreună se învață, ca toate celelalte
arte, cu mult răbdare, într-un efort asumat, cu o încărcătură morală solidă și principii demne de
transmisie și celor care nu urmează.
Și totuși, putem vorbi de limită, atunci când nu se referă la arta de a trăi împreună? Este
acest exercițiu asumat de curaj, responsabilitate, toleranță și înțelepciune, conturat prin linii clare
ce le delimitează? În fond, e admirabil să-și recunoști limitele. Să tragi o linie între ceea ce știi și
ceea ce-ți este mai degrabă străin, să-ți asumi responsabilitatea neștiinței și a științei, deopotrivă.
În psihologia morală, există o întreagă arie de cercetare dedicată studiului mecanismelor de
dezangajare morală: acele mecansime de raționalizare a îngrijirii apelului pentru a justifica
comportament lipsite, uneori, de etică. Am făcut ceva rău, însă am respectat, de fapt un ordin –
iată un exemplu. Nu am intervenit, deși aș fi putut să o fac și să ajut, pentru că nu este rolul meu
– alții sunt plătiți pentru asta – un alt exemplu. Când vine vorba de a trăi împreună, de limită și
de resposabilitate de a recunoaște momentele și ariile unde nu sunt experți (prin urmare, nu ne
simțim pregătiți să formuleze o opinie validă) – dezangajarea morală intervine, câteodată, într-un
mod extrem de subtil. Lipsa pregătirii (psihopedagogice cel mai adesea) este utilizată ca monedă
de schimb pentru o mantie a purității morale menite să absolve de vină, sub masă responsabilități
profesionale, pentru a anula orice urmă de vădită și premeditată neimplicată. De acord. Putem
asculta și fără o diplomă de psiholog – și în fața acestei realități orice argument piere. Așadar –
responsabilitatea mascată nu-și are locul între valorile ce definesc, în fond, arta de a trăi, cu
adevărat împreună.
Și nu în ultimul rând, e important să vorbim despre recunoștință: pentru că de a fi diferit,
pentru lucrurile care nu sunt deosebite, pentru fericirea de a fi altfel decât o copie la indigo a celuilalt.
Într-o lume atât de prins în fugă după ceva – un ceva mereu altul, în tranziție, de la mic la mare,
de la puțin important la absolut necesar, iar uităm să nu oprim, uneori, și să mulțumim celor care
nu-au conturat personalități – bune sau rele – mai puțin relevant, având în vedere subiectivitatea
percepției – dar mai degrabă – diferite. E greu de înțeles că orice rău ne face, de cele mai multe
ori, mai bine. Când suntem sleiți de puteri, de răbdare sau de iubire, ultimul lucru pe care vrem să îl acceptăm și acela că vom fi, la final, mai avuți decât sunt fără greutate ce ne-a îngenuncheat
doar pentru a ne ridica, încă o dată. Așa e și cu diferențiale ce nu alcătuiesc, nu apropie și nu
îndepărtează, nu ajută sau nu pun piedici. Iar cu binele lucrurilor sunt și mai complicate: mai
degrabă ne aducem aminte să reproșăm celor care ne-au coborât, decât celor care ne-au ajutat să
urcăm.
Întotdeauna avem cuiva de mulțumit, pentru tot ce ne definește ca indivizi, indiferent de
moment. Mulțumiți-le, așadar, celor care v-au învățat și încă vă învață arta de a trăi împreună – e
o lecție despre răbdare și iertare, și în tot haosul cotidian, un mulțumesc spus din suflet vă poate
însenina zeci de alte clipe ce vor să vină. Pentru că, în fond, nu știm cât mai avem. În fuga noastră
după năluci, uităm un lucru esențial: timpul nu e al nostru și nici nu va fi, oricâte cascadorii am
elabora, oricâte șiretlicuri și ași am scoate din mânecă, oricâte vise am ceda, la schimb cu puțină
veșnicie, oricâte iubiri am rostogoli peste ani . Și fac că nu putem schimba asta și absolut crunt
și minunant de grozav, deopotrivă. Carpe Diem! Avem iluzia unui moment controlat – această etapă
dintre viața și neviața- și uitam. Nu știm nici câtă iubire ne-a rămas, nici câteodată paradisuri imaginate.
Nici când și dacă o să nu găsească liniștea, jobul ăla de vis, omul ăla perfect de imperfect, casa aia cu
multe cărți și cafea, copilul bălai și plaja de toamnă, pustie și totuși sublimă. Ne rămâne, însă, un
infinit de secunde în care, convinși ca nu putem ghici în clepsidre, sa respiram adânc și sa ne
bucuram: ce bine ca nu stim, ce bine că putem învăța să fim împreună!

Să fim diferiți e ceva inedit, e o chemare frumoasă de a ne descoperi. Aceste diferențe ca naționalitatea, religia, etnia, sistemul de valori, talentul, vocația ne identifică, ne individualizează, ne face să fim unicali. Pe fundalul diversității noi toți suntem egali, însă, pe picior de egalitate, atât de diverși în modul nostru de a fi, de a gândi, de a acționa, de a crea. Ce poate fi mai frumos decât atunci când ne completăm unii pe alții cu toate perfecțiunile și imperfecțiunile noastre! Este într-adevăr, o artă!

            Arta de a trăi împreună înglobează în sine toleranța, respectul, solidaritatea și multiculturalismul, iar toate acestea laolaltă  trebuie fixate în conștiința fiecăruia și să răsune ca un ecou. Parafrazându-l pe Massimo d’Azeglio, care a spus:,, Italia s-a făcut, mai trebuie să facem și pe italieni’’,  pot să spun că omenirea s-a făcut, mai trebuie ca oamenii să înțeleagă adevărata valoare a toleranței și solidarității ca în lume să perpetueze pacea. Fiecare dintre noi trebuie să sublinieze umanitatea oricând și oriunde. Unul dintre ingredientele de bază care contribuie la menținerea unor relații interrumane pașnice este respectul. Indiscutabil, avem principii și valori diferite, avem vârste diferite și abilități diferite, dar respectându-ne, conștientizând că a fi diferit nu este o sentință dar un dar, o prioritate, atunci ne vom putea complace cu cei din jurul nostru.

            Consider relevantă în acest context aserțiunea lui Albert Einstein  care a spus : ,,Pacea nu poate fi păstrată cu forţa. Ea poate fi atinsă doar prin înţelegere’’, astfel, deducem un element-cheie în menținerea păcii-înțelegerea. Pe avanscena politică, unul dintre factorii declanșatori ai conflictelor internaționale este factorul religios, generat de un așa fenomen ca fundamentalismul. În această ordine de idei, doar înțelegând că discriminarea și violența sunt factori care generează conflicte, doar înțelegând că multiculturalismul, multitudinea confesiilor, toleranța religioasă, fortificarea relațiilor interstatale se va institui un climat mult mai favorabil atât la nivel național, cât și internațional, ceea ce, incontestabil, va conduce la reglementarea conflictelor și menținerea păcii în lume.   

            Fiind o tânără activă, am participat la diverse evenimente internaționale într-un context multicultural. Unul dintre ele este participarea la Festivalul Studenților Francofoni din Europa Centrală și Orientală, care s-a desfășurat la Erevan, Armenia, în vara anului 2018. Multiculturalismul, diverse etnii și religii, culturi, tradiții și obiceiuri, nu ne-au împiedicat să promovăm valorile și principiile francofone. Concluzia pe care am desprins-o participând la acest festival e că schimbarea vine de la sine, fiecare dintre noi ar trebui să-și seteze anumite valori și principii care nu vor leza interesele altei persoane, indiferent de etnie, cultură sau religie.

Teoria schimbului social a lui Peter Mihael Blau postulează ideea că oamenii interacționează între ei pentru a face schimb de idei, opinii. Această idee o putem cataloga ca o premisă pentru a construi relații armonioase. Diferența dintre noi ne induce la necesitatea continuă de a face schimb de experiență. Doar așa noi ne putem dezvolta personal și profesional, putem să empatizăm, putem să înțelegem acțiunile altora, putem să oferim dragoste și căldură.

            Immanuel Kant pleda pentru dreptul ospitalității, prin care imigranții au dreptul de a nu fi tratați ca inamici pe teritoriul altui stat, afirmând că ,, Făptuieşte aşa ca maxima voinţei tale să poată fi totdeauna în acelaşi timp valabilă ca principiu al unei legi universale”, ceea ce înseamnă că acțiunile noastre trebuie să fie în congruență cu moralitatea și de asemenea, să fim deschiși față de alte etnii, culturi, religii. Una dintre soluțiile care ar anihila neînțelegerile dintre culturi, religii, generații, este acceptarea altor opinii și viziuni asupra vieții, toleranța, organizarea mai multor evenimente la nivel național și internațional cu participarea tuturor doritorilor. Astfel, vom comunica între noi, vom prelua conceptul de know-how, vom partaja experiențele și cunoștințele, iar diferențele existente nu vor periclita să lucrăm efectiv în echipă, să inițiem și să implementăm un proiect, să petrecem timpul liber practicând jocuri sportive sau plimbări în aer liber.

            Pentru a ne cunoaște mai bine, o metodă în acest sens este abordarea hermeneutică, care este arta de a-l putea înțelege pe celălalt. Bunătatea, empatia și bunul simț sunt, cu siguranță, calitățile care au dăruit zâmbete și lacrimi de bucurie, care oferă necontenit motive de a trăi viața, de a iubi, de a spera. Indubitabil, fiecare dintre noi poate oferi ajutor celui care are nevoie poate converti tristețea în bucurie, iar dezamăgirea în speranță. Obiectivul nr. 16 de Dezvoltare Durabilă: Pace, Justiție și instituții puternice pune accent pe aspectul social, și anume combaterea violenței și diverselor forme de discriminare. Doar împreună vom putea realiza prevederile celor 17 ODD-uri din Agenda 2030 pentru binele comun.

            Așadar, noi, tânăra generație, trebuie să implantăm în conștiința noastră moralitatea, devotamentul, curajul, anihilarea oricăror forme de activități care ar periclita prosperitatea și dezvoltarea durabilă.  Indiferent de locul în care ne aflăm, cucerim  Everestul sau admirăm lumea înconjurătoare sub microscop, avem dreptul inalienabil de a fi respectați și protejați. Avem trăsături fizice și caractere diferite, dar noi trebuie să iubim diversitatea, să o tolerăm și să o respectăm fiindcă ea ne unește, ne sensibilează, ne face să conștientizăm că pe cât de diferiți suntem, pe atât de egali! Pandemia de COVID-19 ne-a făcut să ne regândim prioritățile și valorile, să prețuim conexiunea socială, să medităm asupra lucrurilor cu adevărat importante. Formatul digital prin care comunicăm, urmăm un curs de instruire, negociem proiecte, stabilim obiective strategice, ne face să ne fie dor de prezența fizică la toate aceste evenimente, de a fi mai aproape unii de alții! Haideți să prețuim fiecare clipă petrecută alături de cei dragi, să trăim împreună în cel mai pur și mai frumos mod!

Abstract:  Am învătat că un om n-are dreptul să-l privească pe un altul de sus decât atunci când trebuie să se aplece pentru a-l ajuta să se ridice”  G. Marquez.

Cuvinte cheie: artă, conviețuire, laolată, evoluția umană, sensibilitatea umană

Pornind de la titlul lucrării putem explica fiecare cuvânt în parte și semnificația pe care o are conform Dex-ului limbii române.  Dacă ne referim la cuvâtul artă, ne gândim la măiestrie, îndemânare, pricepere  a trăi are sensul de viață, existență, conviețuire, iar împreună are semnificația de  unire, adunare, laolaltă.  Toate aceste  duc la explicarea sensului  măiestriei conviețuirii lolaltăîn societate. Societatea este reprezentată de  totalitatea oamenilor, grupați în sisteme ierarhizate, bazate pe relații sociale, economice, comerciale, politice.

La început oamenii trăiau precum animalele[1], în grupuri; care funcționau având la baza necesitatea supraviețuirii, pentru satisfacerea  nevoilor de bază (evident ne referim la etajul inferior, al piramidei trebuințelor/ nevoilor – Maslow: hrană, odihnă, apărare în fața pericolelor).  

În Paleolitic oamenii trăiau în peșteri sau grote; se hrăneau cu pește, fructe sau hăituiau diverse animale pe care le vânau.  Descoperirea focului (lovirea a două pietre sau frecarea a două crengi) a însemnat primul pas spre evoluție, hrana putea fi gătită, se puteau încălzi și apăra de pericole. Tot atunci au descoperit și plasa de pescuit și au realizat vestitele picturi rupestre. Uneltele erau constituite din piatră cioplită –  cultură de prund[2].

Organizarea  din acele vremuri consta în cete și hoarde. Prin unirea cetelor s-a format ginta, care la început a fost matriarhat (condusă de femeia cea mai în vârstă), mai multe ginți matriarhale se grupau în fratrii, iar fratriile în triburi, apoi a urmat organizarea de tip patriarhal (în epoca bronzului, când rolul central îl avea bărbatul războinic).

Odată cu Mezoliticul uneltele se perfecționează, așa numitele microlite, arcul cu săgeți, se domesticesc primele animale. 

În Neolitic (epoca metalelor, a bronzului și a fierului) apar uneletele șlefuite, oamenii nu mai sunt nomazi,  apar bordeie, așezări mici. Ocupațiile importante: olăritul, torsul, țesutul, agricultura. Omul produce hrana și apare sub formă incipientă comerțul prin troc.  În epoca fierului se dezvoltă comunitățile, obștile sătești, apare moneda de schimb.

Trecerea de la homo erectusneanderthal- homo sapiens s- a realizat prin  evoluția umană pe parcursul milioanelor de ani trecând prin mai multe  perioade:  preistorie, antichitate, epoca medievală,  epoca modernă și contemporană. A fost necesară o trecere în revistă a apariției omului și evoluției sale, pentru a conștientiza mecanismele de adaptare la mediul înconjurător, coabitarea cu mediul, protejarea acestuia, deoarece acesta oferea hrana și adăpostul necesar (altare închinate zeităților cu privire la faună, fecunditate) și flexibilitatea omului de-a lungul timpului pentru schimbare.

Îmbrățișarea artei, filozofiei, culturii, științei, religiei au condus umanitatea spre cunoașterea de sine și a societății în care coexista, spre interrelaționare, comunicare deschiderea spre nou, îmbrățișarea progresului.

Astfel putem enumera căteva exemple de comuniune, de a trăi împreună:

  1. Omul – ființa rațională – trăiește în societate, alături de ceilalți semeni, fie că au culoarea pielii diferită, fie că au clase sociale distincte, fie că sunt sănătoși sau prezintă dizabilități, fie că au sexe diferite.
  2. La baza societății se află celula de bază – familia, în care cei doi membrii (bărbatul și femeia) împărășesc sentimente de dragoste, respect, comunicare și înțelegere – culminând prin  unire, căsătorie – modelul tradițional  sau din contră  prin concubinaj, un  model alternativ  non-marital. Familia fiind alcătuită  din părinți, copii (rodul dragostei împărtășite, al sensibilității umane) reprezentând  familia primară căt și cea extinsă – ceilalți membrii ai familiei (bunici, mătuși, unchi, veri) trăind în armonie.
  3. Pentru a deprinde cunoștințe, pentru a achiziționa informații, omul învață, merge la școală în colectivitate, unde realizează primele contacte cu colegii, cu profesorii. Leagă primele prietenii, descoperă simpatia pentru profesori și motivația de a veni să învețe și implicit participarea în procesul educațional.
  4. Omul este angrenat într-o organizație, muncește alături de colegi, având scopuri comune,  ducând la îndeplinire obiectivele instituției; relaționarea lor se bazează pe respect, spirit de fair play, competitivitate.
  5. În societate, trăim împreună, învățăm să apreciem calitatea sufletească, să empatizăm, să-i respectăm pe cei mai puțin favorizați de soartă (persoanele cu diferite dizabilități, etnicii, cei fără instrucție școlară, cei aflați în imposibilități pecuniare) să fim toleranți și să încercăm să-i ajutăm să depășească marginalizarea, degradarea, etichetarea socială, pentru că sunt ființe umane, au dreptul la viață, la speranță!!!
  6. Oamenii relaționează în cercul lor, de prieteni, având la bază idei și țeluri comune, dând dovadă de încredere, loialiate și trăinica prieteniei – un element central în supraviețuire, ajutor reciproc, susținere morală.
  7. Comuniunea cu Dumnezeu – sentimentul de ubicuitate care ne însoțește pretutindeni, ne dă speranță, ne întărește, ne învață prin religiozitate să alegem calea dreaptă, conduita morală. Dualiatatea omului se reflectă în sacru și profan, în credință și cotidian în acest fel cutumele, tradițiile, obiceiurile au continuitate.

Concluzionând arta de a trăi împreună înseamnă a conviețui în societate conform normelor de drept, respectănd valori și principii, un rol important avându-l familia în formarea primilor pași ai copilului, școala care formează și educă școlarul și adolescentul, cercul relațional care motivează și dezvoltă prietenia,  apoi locul de muncă unde adultul își desfășoară activitatea alături de colegi, societatea în care omul învață să devină tolerant, sensibil,  înțelegător- uman  să respecte orice formă de viață, mediul ambiant și nu în ultimul rând omul religios în strânsă legătură cu divinitatea.

[1] orientativ – Scânteia creativă, Cum au devenit oamenii ființe excepționale datorită imaginației, Augustin Fuentes, editura Publică, 2017, pp,119-127/427, traducere de Robert Dobre

[2] Istoria statului și dreptului românesc, Cornelia Ene Dinu, București, editura Universul Juridic, 2020, p.6

Motto: Toleranţa ar trebui să fie prima lege a convieţuirii.
(aforism de Harry Ross)
Cinci degete sunt la o mână și toate-s diferite- îi plăcea străbunicului meu, Vasile ,să repete
deseori, demonstrându-și mâinile muncite de meșter cu care construise cam jumate din casele
din sat. Vorbe cu talc, pe care aveam să le înțeleg mai târziu semnificația, atunci doar cădeam de
acord, căci da, așa este-unul e mai mare, altul mai mic, celălalt mai subțire, altul prins de o
piatră-puțin întors, altul deformat de artrită. Cu mintea mea de copil sesizam doar partea directă
a proverbului, iar sensul, ce dorea să ni-l transmită, l-am descoperit pe urmă. Apoi străbunicul,
căruia îi ziceam cu dragoste tătuca, le aduna pe toate la un loc și , strânse în pumn, sau căuș ne
spunea că cu ele a muncit toată viața, cu ele a trecut prin foame, război, deportare și-a făcut o
casă, și-a crescut copiii și i-a scos în lume și acum, iată, ne mai mângâie și pe noi, nepoți și
strănepoți. Diferite, dar unite realizau totul! O lecție de viață, pe care am înțeles-o și am
învățat-o abia acum. Să spun că înțelepciunea populară nu greșește niciodată ar fi prea puțin, să
spun că străbunelul meu m-a marcat profund prin vorbele și exemplele sale simple, dar de o
profunzime aparte –la fel.
Apoi , o altă lecție vine de la sora mea mai mare, Ana, Anișoara, cum îi spunem toți. Nu
înțelegem de ce nu am și eu ca ceilalți copii cu surori și frați mai mari o lele sau un bade, așa
cum îi numim pe cei mai mari, care au grija celor mai mici din familie, ci eu, cu șase ani mai
mică, trebuia să stau cu ea când părinții erau plecați, să iau seama să nu pățească ceva, să nu
deschidă poarta să iasă în drum…Și atunci când umblam cu colinda, sau uratul la sărbătorile de
iarnă, vecinele și nanele îmi dau mie încă un colac, încă un pumn de bomboane și mere, spunând
: E și pentru Anișoara ! Căci sora mea e altfel decât noi, cei, cărora Domnul ne-a dat sănătate.
Suntem mereu cu ochii pe ea, cu grija permanentă să aibă de toate, să-i fie cald și bine. Și, dacă
unica ei bucurie sunt dulciurile,i le aduc ori de câte ori vin din capitală, știind că sunt așteptată cu
drag de ea.
Da, suntem diferiți. Aceasta am înțeles-o din copilărie, aceasta o înțeleg și acum. Surori,
colegi și colege de clasă și facultate, vecini de bloc, profesori, preoți, medici, vânzători,
taximetriști etc. Diferiți prin studii și educație, prin culoarea pielii și a părului, prin modul de a
gândi și a lua decizii, prin felul de a vorbi și a asculta. Diferiți, dar aceeași prin dorința de a trăi
în armonie într-o lume ce ne este lăsată tuturor. Știu, de la orele de fizică că particulele cu
aceeași sarcină se resping, iar cu sarcină diferită se atrag, astfel aceste diferențe ce se atrag
2
irezistibil si se completeaza reciproc,crează o lume perfectă. O lume ce se bazează pe Legea
universală a polarității. Contrastele se atrag? Diferențele ne unesc? Așa este. E demonstrat de
atâțea oameni de știință. E demonstrat de viața însăși. Chiar și începutul acestei lumi se află sub
semnul diferențelor-celor de gen, Adam și Eva, primii oameni de la care a pornit umanitatea.
Și dacă afirma Eminescu că Oameni boiți în alb și în negru nu fac caractere, atunci ,mi-aș
permite să-l parafrazez, zicând că o lume fără diferențe majore, fără culorile curcubeului și ale
cerului senin sau ale apusului de soare ar fi una monotonă, tristă, urâtă chiar. Dar diferențele ce
se acceptă și nu se exclud, diferențele ce conturează o imagine frumoasă și nu una denaturată. A
găsi răspuns la această întrebare e o artă.
A trăi împreună este o artă , arta de a ști să-l accepți pe cel care este altfel. Aceasta, cred, se
realizează prin toleranță. Toleranța fiecăruia dintre noi pentru cel de alături. Nu tolerarea
ignoranței, minciunei, reavoinței, urii, ci toleranța diferențelor pentru convețiurea pașnică și
armonioasă. Așa aș dori să fie lumea în care trăiesc, o lume în care să existe stima pentru
străbunicul meu Vasile ( și pentru toți bătrânii),siguranță și acceptare pentru sora mea Anișoara
(și pentru toți cei mai triști ca noi), pace între vecini, armonie în familie, înțelegere între părinți
și copii, toleranța interetnică și religioasă etc.
Și dacă Toleranţa ar trebui să fie prima lege a convieţuirii , atunci a doua numaidecât e arta
de a trăi împreună. Arta de a ramâne tu însuți într-o lume diferită. Arta de a ști să cedezi , să
întinzi o mână de ajutor, să accepți diferențele, să nu discriminezi și să nu fii discriminat, să
înțelegi că lumea în care trăim ne-o facem fiecare din noi și de toți depinde cum o avem. Iar
talentul de a construi o astfel de lume să-l învățăm de la însuși Creatorul, respectând poruncile
lăsate nouă.